Cronica de vineri

discrimination/ro/files/2011-silenceKILLS

2011-11-03T13:21:00.000-07:00

Curatori: Valentina Iancu, Simona Vilău

Artisti: George Anghelescu, Mihail Cosuletu, Suzana Dan, Amalia Dulhan, Simona Dumitriu, Remus Grecu, Harem6, Paul Hitter, Mălina Ionescu, Raluca Ionescu, Elena Nazare, Sorin Oncu, Dan Perjovschi, Vlad Petri & Alina Şerban, Dan Piersinaru, Beniamin Popescu, Radu Rodideal, Carmen Secăreanu, Albert Sofian, Gabriel Stoian, Silvia Trăistaru, Sorana Ţărus, Ştefan Ungureanu, Mihai Zgondoiu

Art Yourself Gallery
Str Nicolae Ionescu 11, sector 1, Bucuresti
9 noiembrie – 4 decembrie 2011
Vernisaj – 9 noiembrie, ora 19:00

Fără s-o recunoastem, suntem în grade diferite rasisti si intoleranti. Asta poate fi extrem de periculos acum, când din cauza crizei economice, bate un vânt nationalist în toată Europa. (Dan Perjovschi)

Proiectul silenceKILLS – discrimination/ro/files/2011 vine din nevoia noastră de-a crede în utopia valorilor umane individuale în detrimentul generalizărilor si stereotipiilor fundamentate pe teoriile determinismului genetic. Istoria omenirii este o istorie a crimelor împotriva umanitătii, din care oamenii prezentului ar fi trebuit să învete că celălalt nu trebuie să moară pentru că s-a născut diferit. Intoleranta si ura au atins apogeul în secolul XX, prin genocidul din perioada Holocaustului si prin abominabilele crime din timpul comunismului. Nu ar trebui secolul XXI să fie unul al tolerantei? Majoritarii si-au impus deja vointa de putere prin violentă si excluderea minoritarilor care devin totdeauna direct responsabile pentru orice neajuns al societătii.

Pornind de la premisa intimă si deloc îmbucurătoare că, la un moment dat si din anumite motive, toti discriminăm, silenceKILLS este o expozitie gândită în scopul de a aduce la cunostintă, de a sensibiliza si de a pune în discutie limita dintre libertatea de opinie si discriminarea socială, etnică, sexuală sau religioasă. Deoarece intentia si procesul sunt cele de urmărit în acest tip de proiect, seria de lucrări propuse de artisti încearcă să răspundă întrebării Să ne ucidă tăcerea sau inertia? printr-un îndreptătit Suntem aici, vedem ce vedeti si voi, nu putem rezolva, dar putem constata. (V. I. – S. V.)

http://www.artyourself.ro/
Program de vizitare: marţi-sâmbătă 11:00 – 19:00

Remember: Interviu din 2008 cu David Sandor despre "INTALNIRI CU DESENE". Aparut in revista Cuvantul.

2011-03-12T08:09:00.000-08:00

Interviu cu David Sandor despre "Intalniri cu desene"

Interviu realizat de Simona Vilau

"La inceputul anului 2006, in urma unei discutii in contradictoriu cu un critic de arta despre criteriile care dau valoare lucrarilor de arta contemporana, am creat un cadru de lucru de cea mai mare simplitate, in care membrii unui grup cu preocupari foarte diferite in domeniul artelor plastice au inceput sa se intalneasca regulat, sa-si arate lucrarile si sa-si comunice deschis ce cred despre ele. Proiectul beneficiaza din plin de entuziasmul si seriozitatea Leei Rasovszky si Alexandru Radvan, care au acceptat sa lucram impreuna. Fiecare il critica pe celalalt si este discutat la randul lui. Comunicarea nu apare atat din convergenta ideilor, ci, mai ales, din "ciocnirea" lor. Am ales desenul ca limbaj comun, datorita omniprezentei si continuitatii sale de-a lungul istoriei artei, iar tema ni s-a impus in mod spontan: OMUL." (David Sandor, extras din blog-ul Intalnirilor cu desene).

David, ce te nemultumea in momentul in care ai transformat in dialog un sir de probleme legate de teoria si practica artistica?

M-a fascinat intotdeauna latura de aventura a meseriei noastre. Proiectul este gandit sub forma unui cadru in care trei parteneri diferiti ca viziune se confrunta, creand in permanenta probleme si rezolvari neasteptate. Intalnirile sunt foarte solicitante si ii "marcheaza" pe participanti. Este o abordare a artei ca aventura, un joc palpitant care deschide noi orizonturi si zone total neexplorate. Gasirea acestor zone a fost scopul initial.

M-a nemultumit mai ales ideea ca "totul e relativ", ca fiecare are criteriile lui, ca poate "nu intelegem noi artistul, dar el stie ce face". Este un mod de a gandi care a nascut multi monstri mici sau... monumentali. In felul acesta au aparut monumente de for public lipsite de orice urma de bun-simt estetic sau probitate profesionala. As aminti aici nu numai vestita "teapa", ci si mai noul "ospatar al lui Spataru" - monumentul lui Charles de Gaulle de Mircea Spataru si monumentul lui Nicolae Balcescu de acelasi autor, toate trei aflate in Capitala. Sunt lucrari cu gafe evidente care se bazeaza pe faptul ca exista un acord tacit - cum ca artistul nu trebuie sa dea explicatii, ca fiecare are criteriile lui. Este o "idee" care a dus la despartirea dintre artist si public, lasand un mare gol de comunicare si transformand o mare parte din arta romaneasca intr-o indeletnicire de multe ori aproape absurda. Proiectul nostru isi propune sa aduca la lumina ceea ce este autentic si valoros atat in ceea ce facem noi trei, cat si in ce se intampla in jurul nostru.

Echipa si desenul

A fost intamplatoare cooptarea Leei si a lui Alex sau ai considerat ca, astfel, lucrurile vor fi mai usor de "pus pe tapet"?

Initial, grupul a avut o alta componenta, din care am rezistat in echipa de lucru numai eu si Alexandru. Apoi Alexandru a adus-o pe Lea si asta este formula suta la suta functionala. Primul om caruia i-am vorbit despre proiect a fost Alex. Cu el am o foarte lunga istorie, atat ca prieteni si colegi, cat si ca parteneri de lucru. L-am cooptat pentru ca stiam ca este capabil de anduranta si loialitate intr-o echipa de lucru. In plus, viziunile noastre sunt destul de asemanatoare si de diferite, totodata, incat sa asigure o efervescenta continua, o neliniste esentiala in actul cautarii.

Care crezi ca sunt neajunsurile "scolii romanesti de desen", daca exista una, sau suntem in continuare tributari modernismului avangardist, care lasa intentionat in urma bazele solidificarii personalitatilor artistice?

Am ales desenul nu in functie de neajunsurile scolii romanesti, ci ca vehicul de comunicare, in egala masura provocator si incarcat de sensuri pentru artist, prietenos si accesibil publicului, ca interfata. Cat despre scoala romaneasca de arta, cel mai pertinent comentariu de la un om care vorbeste din interior l-a facut Alex, intr-un fel de scrisoare deschisa, numita "Sfaturi unui candidat la arte" si postata pe blog-ul nostru.

Cautare de durata

Au trecut multe luni de la inceputul proiectului. Ce follow-up a avut, tinand cont ca tu informezi in mod constant lumea artistica despre preocuparile voastre?

Unul din marile beneficii ale celor care au participat la proiect, fie si pasager, ca si invitati, a fost maturizarea si ascutirea perceptiei la tot ceea ce inseamna produs artistic. Dupa o scurta perioada de condescendenta din partea unor colegi si critici, am inceput sa fim felicitati pentru curaj. Reactia de condescendenta a fost, in foarte mare masura, provocata nu de produsul concret sau de calitatea lui, ci de tipul de atitudine, interogatie, autointerogatie, pe care il propune acest grup de lucru, structurat pe criterii profesionale, si nu "de gasca", asa cum se intampla in aproape toate cazurile. Am simtit atunci ca faptul de a ne asuma o cautare de lunga durata si un lucru sustinut, lucru cu miza mare, duce la o selectie naturala a celor care se simt interesati de ceea ce facem. Numarul din ce in ce mai mare de oameni interesati de proiect demonstreaza ca e mare nevoie de cautari sustinute si asumate, ca exista o criza a valorilor profunde. Publicul trebuie sa simta ca artistul isi asuma riscuri si refuza locurile comune, atat de abundente in arta romaneasca a zilelor noastre.

http://www.cuvantul.ro/articol/?artID=2

INTALNIRI CU DESENE / FRESH DRAWINGS 2006-2011

2011-03-12T07:50:00.000-08:00

ÎNTÂLNIRI CU DESENE / FRESH DRAWINGS / 2006-2011

18 martie – 14 aprilie 2011

LC Foundation – Centru de Artă Contemporană

Calea Victoriei, nr. 25, etaj 1, București

Artiști:

Maria Be, Lea Rasovszky, Alexandru Rădvan, David Şandor, Alexandra Baciu (invitat)

Curator: Simona Vilău

Ce reprezintă desenul pentru un artist angrenat în caruselul orbitor al lumii contemporane ? Este el o metodă de lucru, un instrument de cercetare, un procedeu transgresiv ? Recuperator de informaţii, luptă împotriva sistemelor convenţionale ? E desenul „aşa” sau “altfel” ? Un mijloc sau un scop ?

Ce însemnătate poate avea în zilele noastre enunţul lui Pliniu cel Bătrân, din Historia Naturalis - “Nulla dies sine linea” ?

La aceste întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, au încercat să răspundă, prin dublă interogaţie, negaţie, încăpăţânare şi practică neobosită, Alexandru Rădvan şi David Şandor, în cadrul exerciţiului auto-impus de disciplinare a relaţiei lor cu desenul, acest ”catalizator spre observaţie” (A. Afonso).

Iniţiativa “cadrului de lucru” datează de la începutul anului 2006 şi, în scurt timp, i s-a alăturat personalitatea proaspătă a Leei Rasovszky, urmată fiind, doi ani mai târziu, de către Maria Be.

În aceşti cinci ani plini, mai mulţi artişti, invitaţi ocazionali – cu rol de oglindă involuntară sau chiar de contradicţie – au luat parte la atelierele semi-deschise ale Întâlnirilor. Unii au rămas pentru mai multă vreme, iar printre aceştia se numără Alexandra Baciu.

Şirul format din cei cinci artişti diferiţi prin imagine, experienţă şi esenţă se întruneşte democratic în această expoziţie-laborator. Evitând un sfârşit programat sau o celebrare cincinală, expoziţia concentrează într-un mod fericit şi neaşteptat o activitate constantă şi fructuoasă, care a lăsat o puternică “dâră de melc”, ce constă în teancuri, baloturi şi mape de desene, mai mici sau mai mari, de sertar sau de simeză.

Simona Vilău, curator

LC Foundation – Centru de Artă Contemporană este o nouă platformă culturală creată în urma unei inițiative private din anul 2010.

Obiectivele noastre, în cadrul programului de evenimente și expoziții de artă contemporană se bazează pe strategii de promovare și susținere a artiștilor tineri, locali și internaționali, prin evenimente de calitate, precum și facilitarea schimburilor culturale inter-instituționale și inter-disciplinare, organizarea de rezidenţe de creaţie, conferințe, dezbateri, mese rotunde, lansări de publicații şi alte evenimente culturale.

Program eveniment:

Vineri, 18 martie 2011

ora 16:00 – Conferință de presă

ora 18:00 – Vernisaj

Joi, 14 aprilie 2011

16:00 – 19:00 – Finisaj şi lansare publicaţie

Program de vizitare: luni – duminică 13:00 – 19:00

www.lcfoundation.ro

Parteneri media: Agentia de carte, Radio România Cultural, Senso TV Arte, Time Out București, Ginger Group, Modernism.ro, Veioza Arte.ro, Revista Artclue, Metropotam.ro, ArtBoom.ro, Revista TATAIA, Revista ARTA, The Temporary, Cronica de Vineri

Revista ARTA din nou !

2011-02-02T04:27:00.000-08:00

Publicaţie emblematică a mediului vizual românesc (înfiinţată în 1954), ARTA apare

din nou, după zece ani de tăcere, într-o formulă editorială şi grafică performantă, adusă

la zi. Primul număr este o sinteză a anului 2010, o versiune concentrată dar verosimilă

a ceea ce s-a întîmplat mai inedit şi mai valoros în cîmpul vizual românesc în anul care

tocmai s-a încheiat. Sumarul conţine rubrici incitante: bienalele internaţionale organizate

în România, expoziţii de grup din ţară şi din străinătate, mari proiecte de cercetare vizuală

interdisciplinară, programe editoriale legate de cartea de artă românească, şi mai ales

dosare ale artiştilor care au avut expoziţii personale marcante în 2010 – Horia Bernea,

Ion Grigorescu, Rudolf Bone, Irina Botea, Mircea Cantor, Călin Dan, Dan Perjovschi,

Cristian Paraschiv, Teodor Graur, Anca Mureşan, Miklos Onucsan, Gili Mocanu, Roman

Tolici, Aurel Vlad, Francisc Chiuariu şi alţii.

Revista ARTA îşi propune să ofere o imagine de ansamblu asupra scenei vizuale

româneşti, atît în ce priveşte noile media (foto, video, instalaţie, multimedia) cît şi

tehnicile tradiţionale (pictură, sculptură, grafică, arte decorative), în corelaţie cu

noile forme de experiment vizual din alte domenii precum filmul, sociologia, dansul,

antropologia, arhitectura şi urbanismul. Proiectele inter şi trans-disciplinare sunt

privilegiate, şi, prin ele, o înţelegere nouă a vizualului ca un domeniu de vîrf al cercetării

noii sensibilităţi a epocii noastre, marcate de urbanism, mass-media, tehnoştiinţe şi

globalism.

Conceptul grafic şi producţia au fost realizate de igloo media, o editură recunoscută pe

piaţa de profil pentru calitatea vizuală a produselor pe care le-a publicat (www.igloo.ro).

Editată de Uniunea Artiştilor Plastici din România în limbile română şi engleză, revista

ARTA este şi o carte de vizită exigentă şi elegantă, orientată către spaţiul artistic

internaţional. (M.C.)

Redacţia: Petru Lucaci, director; Magda Cârneci, redactor-şef; Corina Duma, graphic

design; Andreea Amzoiu, secretar de redacţie

Concepţia grafică şi producţia: igloomedia.

Dsitribuţie: FAB Group Associates

Format: 300 x 230 mm

Număr de pagini: 180

Imagini color

Apariţie: decembrie 2010/ianuarie 2011

Publicaţie bilunară

Preţ: 35 lei

Contact şi informaţii: revista.arta.uap@gmail.com

Revista poate fi achiziţionată la librăriile Cărtureşti şi Humanitas şi prin reţelele de

distribuţie Inmedio şi Hiparion.

"Suntem enormi și sculptăm monstruos"

2011-01-12T08:00:00.001-08:00

Ce autor s-ar fi gândit oare că in memoria lui se va construi o caruță de stadion, cu gramofon aurit, în care sunt pe cale de a leșina, din lipsa centrului de greutate și a articulațiilor, niște pseudofiguri de actori români ? Ba mai mult, undeva într-un colț "parazitează" însăși silueta muribundă a autorului, care privește câș scena tip memento mori ce îi dansează grotesc în față, cu surlele, trâmbițele și putti de rigoare.

La o privire pragmatică, tot ansamblul este o mostră instant de satisfacere la scară largă a unor nevoi estetice peliculare. În sinea lui, ansamblul este un manifest de tip salată boeuf (care, apropo, după cum ne spune Radu-Anton Roman, este o invenție pur autohtonă, francezii n-au auzit încă de așa ceva) menit să rupă brutal, dar triumfător, pactul cu diavolul semnat de sculptura figurativă cu tradiția, încă de când a apărut ea (tradiția în sculptură) pe meleagurile românești.

Ce avem?

Puțin praf de Giacometti ca aromă - adică materia lăsată intenționat la scurs, puțin impresionism de tip francez - a se citi: nefinisajele confuze și alandala de pe figuri, puțin contrapunct de rit clasic - a se observa forma aurită, cabrată a gramofonului și prezența celor doi putti (!!!) suspendați de deasupra ligheanului (pardon, caruței), puțină perspectivă auctorială (aici v-a rupt!) redată prin prezența autorului însuși într-un timp care nu-i mai aparține (tananaaaa!), puțină decadență - ilustrată prin nuditate și țigări, puțină pietate, venită din ideea unui ceva care acolo sus te veghează și te gâdilă dacă nu ești sobru (ne reîntoarcem la putti), puțină greutate (la propriu) - dată de tonele de bronz irosit în sincope formale de tip colon(ial) măsurate de sus în jos, puțină frivolitate, dată de pălăriuțele, evantaiuțele și batistuțele din belle epoque-ul dunărean.

Toată această încrengătură de influențe cred că e rețeta perfectă a artistului român, oficial, perfect. E multă, e mare, e cu de toate, costă, e în centru, e verde, e de bronz, are și puțin aur (că suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine), ce mai, un agent de vânzări ar fi în culmea fericirii.

Prima întrebare care îți vine în minte este: cum e posibil?

Presa spune că monumentul a fost comandat de Primărie în urmă cu aproape 10 ani. Bun.

De ce nu se fac totuși concursuri internaționale pentru așa ceva?

Cred că s-ar înscrie cel puțin cinci artiști de renume care să propună soluții fericite.

De ce costă atât un singur monument în timp ce în cultură se taie fondurile ca feliile de brânză?

Aici numai niște specialiști ar putea răspunde.

De ce se tace atât de mult?

Când s-a deschis Muzeul Național de Artă Contemporană, în 2004, au sărit pe el (pe muzeu) ca pe hoții de cai. Acum, de ce este minunat și "îl împacă pe Rodin cu Brâncuși" în mod taumaturgic?

Rămâne, ca de obicei, retorica de buzunar: De ce când "țara arde, babele se piaptănă" ?

Cu ce am greșit noi, cei care recunoaștem că vedem monstruos, ca "nenea Iancu" ?

Când se va termina lanțul de nenorociri estetice ce a început să împânzească pe bani mulți, foarte mulți, orașul București?

Când?

WALKING HAT IN BUCHAREST FOR 2011

2011-01-09T23:03:00.000-08:00

Interviu cu Irina Broboana despre expozitia INVIDIA de la Atelier 030202

2010-11-05T10:55:00.001-07:00

INVIDIA

Re-construcţie (sau o posibilă transformare metodică, dar reversibilă, a artistei Irina Broboană într-un şofer de TIR de vârstă medie)

Spațiul de artă contemporană Atelier 030202 (str. Sfânta Vineri, nr.11, București) prezintă în perioada 28 octombrie – 17 noiembrie 2010 expoziția INVIDIA a artistei Irina Broboană (n. 1986), curatoriată de subsemnata. Irina Broboană este absolventă a secției de pictură a Universității Naționale de Arte București și are în portofoliu nenumărate participări locale și internaționale.

O poveste despre de-personificare și despre re-construcția experimentală a corpului uman se poate spune în multe și felurite moduri. La fel ca o melodie de amor sau o poezie cu influențe meteorologice. Deși subiectul pare imposibil de narat și trăit și, cu atât mai mult, de redat în imagini, avem de-a face, în cazul Irinei Broboană, cu un scenariu construit după cele mai previzibile și chirurgicale metode. Artista s-a oprit la un modul primar, aproape desuet de trans-sexualizare virtuală printr-un act masochist, fizic, de tăiere, strangulare, construcție, re-construcție și amenajare a unor fragmente anatomice. Vorbim aici despre corpul feminin, al său, studiat în cele mai amănunțite detalii și un phallus de lut. Obiectul împrumutat celuilalt gen nu are identitate, nu este furat, nu este rezultatul firesc al unei castrări propriu-zise, ci este construit, inventat, mimat. Ceea ce reușește să diferențieze net statement-ul său de unul asumat phallocrat și îl transformă într-o experiență ludică, aflată la limita de vest a umorului negru. Toată energia masochistă din imagini se îndreaptă mimetic asupra propriului corp, a propriei feminități. Dacă esențializăm, vom observa o transcendere către celălalt gen nu prin augumentarea masculinității, ci prin eliminarea brutală a feminității. Cu clești, sârme și alte unelte din arsenalul de tortură de pe ordinea de zi.

Întrebarea firească, a oricărui trecător pus în fața unui act atât de brutal, inimaginabil grotesc și deopotrivă șocant ar fi - De ce un corp atât de frumos să fie mutilat? De ce o fată tânără, cu ochii mari și blânzi să viseze la uciderea cu sânge rece a propriei persona ?

Bineînțeles că un răspuns singur și convingător nu există, însă o cauză profundă nu este deloc de neglijat.

Atunci când privitorul se află în faţa unor lucrări de artă cu subiecte „tari”, „incomode”, „agresive” etc., tinde fie să respingă imaginile, fie să le supună prejudecăţii, fie să le încadreze într-o categorie specială – „sub lupa obiectivităţii”, de unde pot fi mai uşor de controlat.

Prima concluzie pe care o putem extrage în grabă ar fi faptul că Irina Broboană nu a pus la cale o expoziție de pictură. Pentru că picturile ei au devenit sine qua non anti-picturi. De ce acest lucru? Pentru că există fotografiile mult prea explicite de dinaintea picturilor, pentru că există spectacolul mult prea atent regizat de dinaintea fotografiilor.

Irina Broboană propune o serie de imagini picturale ce sunt rezultatul unui traseu conceptual invers – de la un performance teatral, solitar, realizat în faţa oglinzii şi/sau a camerei la imaginea picturală statică. Liantul dintre evenimentul temporar, pasager, defăşurat în faţa oglinzii şi imaginile picturale ulterioare, post-evenimenţiale este reprezentat de seria de fotografii-document realizate în timpul „spectacolului”. În acest sens, picturile repetă aproape mimetic cadrele fotografice. Cea mai mare mirare este chiar faptul că pictura imită fotografia și că nu observăm nimic din ceea ce ar putea căuta, în mod firesc, o pictură. Adică subterfugii tehnice, virtuozități formale, tonuri nemaiîntâlnite, teme încuietoare. Nu, aici vorbim despre niște imagini deranjant de simple, necolorate, necosmetizate, necăutate. Și de un act frust și greu de digerat de a pune privitorii în situații delicate. Prin acest scenariu, se atacă cel puțin două tabuuri. Unul, cel al corpului nud privit anti-artistic, non-poetic și complet ne-senzual și celălalt, al tăierii, al mutilării, al cioplirii în anatomie. În plus, fără un adjuvant teoretic, ne regăsim adesea în fața unui puzzle de tip CSI.

Imaginile propuse sunt instantanee fragmentate, incomplete, ce îi permit privitorului să adauge piese în puzzle, să recompună (re-construiască) povestea sau să adauge noi dimensiuni synopsis-ului lacanian pe care ni-l prezintă, triumfătoare, artista. Fie că îşi smulge cu sadism „roadele” frumuseţii, fie că îşi suprapune organic, în cheie absurdă „obiectul” adorat şi, implicit, furat Celuilalt, atmosfera generală este una de relaxare şi firesc, aspect ce atenuează considerabil amprenta tragică şi misterioasă. Însă această relaxare aparentă nu face decât să adâncească prăpastia dintre privitor și o posibilă empatie cu performance-ul asumat de artistă.

O a doua concluzie este legată de singurătatea și singularitatea actului descris de Irina Broboană. Nu e nici pe departe o inovație sau o noutate, ba dimpotrivă, demersul său se poate ușor înregimenta într-o serie foarte bine definită de proiecte cu acest subiect, însă ceea ce îl diferențiază și îl face singular este lipsa sau eliminarea oricărei urme de lirism.

Aşezarea intenţionată a corpului sub lumina rece, necruţătoare, de aparatură medicală, stomatologică şi dezvăluirea metodică a tuturor detaliilor accentuează procesul mecanic de transformare a femeii în bărbat sau, în cheie livrescă, a artistei Irina Broboană într-un şofer de TIR de vârstă medie.

De ce şofer de TIR? Pentru că la întrebarea mea – În cine voiai să te transformi?, răspunsul a fost – într-un şofer de TIR.

Text de Simona Vilău, curator

1. Ce înseamnă pentru tine propriul corp şi datul de a fi femeie? De ce ai realizat această transformare virtuală în bărbat?

Corpul este primul instrument de care dispune un om, cred că este absolut firesc să fie unul dintre instrumentele de bază ale artistului. Nu am reuşit să găsesc o definiţie valabilă pentru "ce înseamnă să fii femeie". Mă întreb, totuşi, dacă a fi femeie este ceva cu totul diferit de a fi bărbat, dacă chiar există ceva inerent în natura fiinţei umane care cere ca anumite roluri să fie atribuite unui sex sau altuia.

Transformarea în bărbat este mai mult o chestiune de imagine, de re-amenajare a unor fragmente anatomice. Corpul devine o formă de reprezentare a unei identităţi ce se cristalizează sau se modifică în funcţie de dorinţa artistului.

E evident pentru toată lumea, cred, că să îţi coşi un penis de lut nu te face bărbat, dar te poate face să intri în rolul acestuia. Ca femeie, am avut dintotdeauna curiozitatea asta: cum o fi "in his shoes", cum zice englezul. Asta e unul dintre privilegiile de a fi artist: să te poţi "juca"cu tot ceea ce îţi trece prin minte.

2. Cum te influenţează arta contemporană şi cât de mult te identifici cu modelele pe care le-ai întalnit în cariera ta de pana acum? Câteva exemple de modele îmi poţi da?

Arta contemporană influenţează orice artist într-o mare masură. Este normal să fie aşa, mai ales într-o perioadă în care comunicarea şi libertatea de mişcare sunt atât de importante. Nu cred că mai există artistul boem care să picteze, rupt de toţi şi de toate, în atelierul lui. Şi mă gândesc că ăsta e un lucru bun: e întotdeauna o bucurie să vezi o lucrare, o expoziţie bună; în plus te ambiţionează să lucrezi, să vrei să fii profesionist şi să nu cazi într-o stare de semi-autosuficienţă.

Modele sunt o grămadă, pe de o parte câţiva artişti români care îmi plac şi pe care îi urmăresc, apoi Cindy Sherman, Ron Mueck, Robert Gober, Marina Abramovic, Alyssa Monks, Jenny Saville, Gerhard Richter, nu neapărat în ordinea asta.

3. Cum a fost lucrul la acest proiect? Unde a început, cum şi care au fost urmările? Cum a fost recepţionată ultima ta expoziţie?

Proiectul a început odată cu Masterul, s-a schimbat mult în ultimul an, mă interesau multe lucruri şi mi se părea greu să mă opresc la ceva anume. Iniţial am făcut mai multe performance-uri în faţa oglinzii şi a camerei de filmat, apoi serii de fotografii din care am extras 10-15 imagini pe care să le pictez. Am ajuns cumva să îmi cunosc limitele fizice, acum m-aş gândi mai bine înainte să mă înfăşor din cap până în picioare în bandă adezivă.

Urmarea concretă a proiectului este expoziţia de la Atelier 030202, care a fost primită bine, mai ales ţinand cont de faptul că e prima mea personala. Unii dintre oamenii prezenţi la vernisaj şi-au fabricat propriile variante de interpretare ale lucrărilor, au încercat să mă convingă fie că sunt feministe/ anti-feministe, că subiectul este de fapt legat de operaţii estetice/ silicoane/ homosexualitate/ apocalipsă?! Etc. , nu mă deranjează asta, mi se pare normal ca oamenii să îşi pună întrebări şi să aibă interpretări subiective.

4. Cum crezi că te va influenţa de acum încolo această experienţă? De unde apetitul pentru morbid şi pentru trăiri-limită?

Lucrul la "Invidia" a echivalat cu un exerciţiu de cultivare a răbdării pentru mine. Pe de o parte performance-urile au fost o încercare fizică, dură pe alocuri, pe care mi-am asumat-o de la început, apoi pictatul unei serii întregi în tonuri sepia-galbui, într-un atelier în care ceilalţi pictează lucruri frumoase şi colorate, poate deveni trist. Partea bună e că acum, de când am încheiat lucrul la acest proiect, mi-am redescoperit parcă pofta şi plăcerea de a picta.

Nu cred că picturile mele sunt morbide; morbidul, ca şi frumosul, urâtul etc, este o noţiune subiectivă.

5. Care ar fi declaraţia ta vis-a-vis de acest subiect delicat?

Înţeleg că subiectul delicat ar fi transformarea femeii în bărbat, schimbarea de sex? Cred că fiecare are dreptul de a dispune de corpul său după bunul său plac fără a fi judecat.

Interviu cu Popa Laurian & Cosmin-Florin Moldovan despre arta si "rezultatele" expozitiei lor de la Atelier 030202 - "Insemne printre nori si urme"

2010-10-22T14:40:00.000-07:00

In perioada 30 septembrie-21 octombrie 2010, galeria Atelier 030202 a gazduit expozitia artistilor aradeni Popa Laurian & Cosmin-Florin Moldovan, "Insemne printre nori si urme".

1. Cum si cand a aparut colaborarea voastra profesionala? Cum se “impaca” tridimensionalul lui Cosmin-Florin Moldovan cu pictura lui Laurian Popa?

C.M.: Mai intai este vorba de o prietenie care s-a legat in anii studentiei, iar mai apoi, vizitandu-ne atelierele reciproc am realizat ca avem un demers artistic apropiat, nu neaparat de aceeasi orientare pe plan ideatic, ci mai degraba cea legata formal si coloristic, fiecare descoperind latura atipica a demersului sau artistic, daca pot spune astfel. Am inceput in 2004 cu primele 2 expoziitii “Foarte colorat” in Mansarda Facultatii de Arte din Timisoara, iar mai apoi la Galeria Delta din Arad (2005) si expozitia curenta de la Atelier 030202 din Bucuresti.

P.L.: Prima expozitie impreuna am avut-o in urma cu 6 ani, insa colaborarea noastra a inceput de mai demult, din anii studentiei. A fost o intamplare intersectarea noastra, a lucrarilor, a discutiilor si a ideilor. Eu nu cred ca trebuie sa existe o “impacare” intre tridimesional si bidimensional, totul consta in contextul si intamplarea prin care cele doua sunt alaturate. Adica pictura si sculptura se inteleg, dupa parerea mea, in orice context expozitional care are un sens si o idee.

2. Ce parere aveti despre contextul artistic contemporan, ca sa nu zic "concurenta"? Cum va simtiti cand expuneti in medii artistice noi? Cum apare Capitala in comparatie cu Vestul romanesc?

C.M.: Contextul artistic contemporan? , foarte grea intrebare, dar cu multe raspunsuri. Nu e vorba neaparat de concurenta. E vorba de a fi in multime, in multimea dirijata spre un figurativ fortat, impinsa de la spate din mediul academic spre acest figurativ. Imi vine in minte acea perioada a artei romanesti oficiale, in care turma reprezenta in opera ei oda adusa conducatorilor iubiti, pe cand acum figurativul s-a mutat spre Vest, un copy paste lipsit pe alocuri de originalitate, asta ca sa nu fiu rau in afirmatii. Nimic nu e nou, e doar o fatada cand se spune medii artistice noi, noi pentru noi, vechi pentru cei care au trecut si au gustat.

In principiu, fiecare artist trebuie sa fie om, sa exprime ceea ce simte si vede, nu ceea ce vede si nu simte.

Intre Capitala si Vestul romanesc cred ca este o mare ruptura, poate o lipsa de comunicare, cu toate ca sunt unele colaborari, dar fragmentare, sunt doua stari diferite, poate chiar ne despart Carpatii!

Noi suntem la curent cu aproximativ tot ce se intampla in Bucuresti, dar invers nu stiu daca este la fel, adica sunt convins ca nu este la fel!

P.L.: Parerea mea in legatura cu contextul artistic contemporan este una buna vizavi de tara noastra. Suntem in continua crestere si acesta este un lucru bun pentru peisajul artelor vizuale contemporane din Romania. Sunt si mici obiectii care reies din suprasaturarea "trendului figurativ" in Romania. Nu este un sentiment de nemultumire, ci doar o observatie,

Imi place foarte mult sa asociez in ultima vreme pictura cu video, cu experimentele pe care le-am filmat de-a lungul unui demers conceptual ca de exemplu " Experiment sintetic G". Capitala, din punct de vedere cultural si al evenimentelor artistice, este peste Vest, insa din Vest mi-e mai usor sa ajung sa vizitez o expozitie in Viena, Budapesta, Venetia.

3. Dar despre demersurile curatoriale din Romania? Cum va pozitionati fata de acestea? E cineva cu care preferati sa lucrati?

C.M.: Pe plan curatorial pot sa spun ca lucrurile se desfasoara putin mai bine, chiar daca ultima colaborare nu a fost o reusita, poate din cauza presiunii artificiale existente in Bucuresti. Noi suntem deschisi fata de orice colaborare, indiferent de rezultatul ei final. Pot sa spun ca am lucrat ca si curatori in cadrul a doua proiecte care s-au desfasurat in Arad - “Grup 21”, unde tinerii artisti din Vestul tarii au avut ocazia sa se prezinte publicului din aceasta zona si “Sculptura azi. 4 discursuri”, unde subsemnatul, impreuna cu Anamaria Serban am adus in fiecare an 4 sculptori tineri, pe care i-am prezentat publicului iubitor de arta, daca pot spune astfel.

Da, sunt multi cei cu care preferam, dorim sa, am lucrat, a fost o deosebita placere si onoare sa lucram, sa colaboram si as dori sa le pronunt numele cu crezul ca vom colabora si in continuare: Constantin Prut, Alexandra Titu, Cristian Robert Velescu, Ileana Pintilie, Dumitru Serban, Onisim Colta, Ileana Selejan, Marcel Tolcea, Sorina Jecza si, nu in ultimul rand, Emil Moldovan, care nu mai este printre noi, dar colaborarea noastra cu el a fost o adevarata revelatie, daca pot spune astfel.

P.L.: Aprecierea mea referitoare la dimensiunea curatoriala din Romania exista. Mi se pare normal sa se intample asa, iar dintre persoanele cu care am lucrat si as mai lucra as dori sa-i precizez pe Ileana Pintilie, Constantin Prut, Alexandra Titu, Dumitru Serban, Cristian Velescu.

4. Care credeti ca este cea mai spinoasa problema cu care se confrunta artistul in zilele noastre?

C.M.: Lipsa de interes din partea receptorului, si aici nu-i includ pe cei din mediul artistic.

P.L.: Nu consider ca sunt in masura sa emit aprecieri despre problemele artistului din Romania, deoarece nu se poate generaliza. Fiecare artist se confrunta individual cu diferite probleme cu care poate ca nu ma identific eu. In ceea ce ma priveste ca artist tanar, problema mea "spinoasa" este implicarea autoritatilor locale in proiectele artistice ale oraselor. As dori un mult mai mare interes din partea lor!

5. Unde va vedeti peste 5 ani? Dar peste 10?

C.M.: In fata mea, intrebandu-ma ce am facut in ultimii 5 ani. Peste 10 ani razand, poate, de unele idealuri pe care le am acum.

P.L.: Peste 5 ani m-as vedea in Paris cu o expozitie, sper, si, in 10 ani, la New York! Cred ca orice artist isi doreste asta.

Interviu cu Dan Piersinaru, artist multimedia si initiatorul Targului de bijuterie contemporana AUTOR

2010-09-03T12:43:00.001-07:00

1. AUTOR, targul de bijuterie contemporana incepe sa capete vechime. Si da, nu avem targuri de arta contemporana, insa voi supliniti cu blandete un palier foarte bine definit. Care ar fi istoricul AUTORULUI? Cine sunteti voi si cum ati plecat la drum cu aceasta idee?

In primul rând, "Autor" este un eveniment marca "Extins". Iar "Extins" este platforma pentru bijuteria contemporana din Romania. O platforma care reuneste designeri/artisti care realizeaza bijuterie de autor. La inceput a fost expozitia de bijuterie EXTINS. Prima a avut loc in 2006 iar cea de a doua in 2008. Targul de bijuterie "Autor" a venit ca un demers firesc in urma experientei celor doua expozitii cu instalatii de arta, realizate plecand de la conceptele folosite de designeri in bijuteriile lor. Expozitia de bijuterie "Extins", neavand o miza comerciala, a indicat prin acest fapt nevoia unui alt eveniment, in care bijuteria de autor sa ajunga la cel care o doreste. Si asa s-a nascut "Autor" - singurul targ de bijuterie contemporana din acest moment de la noi.
Eu sunt Dan Piersinaru, artist vizual si initiator al acestor doua demersuri legate de bijuteria de autor. La inceput a fost dorinta de a ajuta un prieten care facea bijuterie de autor. Asta prin 2006. S-a pus problema organizarii unei expozitii cu bijuteriile ei, dar pentru ca un singur designer parea sa nu justifice tot demersul, am gandit expozitia ca fiind una de grup si am selectionat designerii care la acel moment erau cei mai interesanti si mai activi. Pentru ca nu doream sa fie o simpla expunere a unor bijuterii, cerinta mea a fost ca fiecare sa gandeasca o instalatie de arta contemporana in care sa se regaseasca piese realizate de ei si conceptul din spatele lor. Expozitia a fost un succes, iar mai apoi totul a venit de la sine.

2. La fiecare editie apar noi si noi creatori. Cum puteti descrie fenomenul designului de bijuterie contemporana din Romania? Cine pe cine gaseste?

In Romania nu exista o istorie a designului de bijuterie. Am avut poate mesteri priceputi, dar nu am avut pe cineva care sa creeze de-a lungul anilor un stil, un design care sa devina ceva emblematic in acest segment. Inainte de anii '90 si dupa ei se putea gasi bijuterie de autor in Galeriile UAP. Apoi, cand pe piata a inceput sa apara importul de bijuterie, acest segment a fost pur si simplu umbrit. Nu a avut o structura care sa il pozitioneze in continuare acolo unde ii era locul: bijuteria unicat. Astfel, in loc ca acest segment sa creasca pur si simplu a stagnat, s-a diminuat. Aici se mai adauga si lipsa unei scoli de bijuterie. Practic, ceea ce face Extins acum este crearea unui circuit si repunerea bijuteriei de autor acolo unde ii este locul: bijuterie unicat cu valente de obiect artistic care inmagazineaza concepte originale si conectate la tendintele contemporane. Fenomenul este unul in crestere si capteaza atentia din ce in ce mai mult a celor satui de bijuteria totalitara, produsa in serie si in care se pompeaza bugete de marketing menite sa te faca sa cumperi fara discernamant. La inceput, fireste, ii descopeream eu pe ei. Acum suntem in faza in care ne descoperim reciproc. Fireste, sunt si pretinsi designeri care nu cunosc si nu inteleg bijuteria de autor...

3. Cat despre locurile in care se desfasoara un targ, stim cu totii cat e de dificil sa obtii un spatiu pentru un eveniment de arta. Cum e privita aceasta initiativa de obicei? Cu reticenta sau cu bratele deschise?

Gasirea unui spatiu adecvat desfasurarii targului, dar si expozitiei de bijuterie s-a dovedit de fiecare data cea mai mare provocare, desi ar trebui sa fie un detaliu normal si firesc in lista unui organizator. Lipsa spatiilor propice desfasurarii unui targ de acest tip, axat pe design contemporan intr-o zona accesibila publicului (centrala) este o reala problema. Spatii ar fi, fizic vorbind, insa destinatia lor sau starea in care sunt le fac impracticabile. Chiar cu bratele deschise nu te asteapta nimeni. Cei care inteleg despre ce este vorba, promovarea artistilor si a ceea ce ei produc in atelierul lor, incerca sa ofere sprijin sau conditii care sa ajute acest tip de eveniment. Reticenta vine de cele mai multe ori de la cei care vad in acest tip de eveniment doar un alt targ, ca si cum ai aduce la el produse ieftine din China pe care le vinzi la pret triplu.

4. As vrea, daca doriti, sa imi descrieti cativa dintre autorii vostri preferati. Care ar fi pilonii designului de bijuterie contemporana si ce ii defineste?

E un lucru oarecum dificil pentru ca in selectia mea am inclus in general pe cei care au ceva foarte personal in ceea ce fac. Ar fi cumva gresit sa ma rezum doar la cateva exemple. Eu va invit sa vedeti portofoliile lor pe www.extins.com si sa ii studiati in direct la urmatoarea editie "Autor", care va fi pe 2 si 3 octombrie la Sala Dalles. Ceea ce imi doresc sa inteleaga designerii este ca efortul in castigarea si educarea publicului este unul comun. Si sa nu uitam un aspect important, ceea ce ei produc este realizat in tara, in atelierele lor sau ale altora, iar acest aspect din punct de vedere economic eu il consider esential in acest moment. Acest aspect nu trebuie deloc ignorat.

5. Cum se va dezvolta de acum inainte proiectul AUTOR? Cum il vedeti voi? Care sunt plusurile si minusurile managementului de eveniment din Ro?

AUTOR are doua editii pe an. La editia din primavara se cere participarea cu o colectie noua, de exemplu. In timp sper sa pot crea o zona separata de "new entry" in care sa fie designeri noi care promit si merita sa fie incurajati. Sa pot sa ofer premii care sa incurajeze designerii, sa putem iesi cu bijuteriile produse aici si in afara, iar cand structura o va permite sa pot sa invit si designeri din exterior, sa pot avea un buget si pentru tiparirea unor materiale care sa fie distribuite gratuit in cadrul targului etc.
Poate ca plusul ar fi faptul ca esti primul care face ceva in acest segment. In acest fel, greselile si inadvertentele pot parea ceva firesc :) Minusurile ar fi si ele, dar de ce sa ne plangem daca noi singuri am ales sa facem asta.

Interviu cu George Anghelescu, Ioana Joa, Stefan Ungureanu despre IN BETWEEN, un proiect expozitional la Slag Gallery, New York

2010-08-13T07:59:00.000-07:00

George Anghelescu - "Baga-mi-as pula in mortii ma-sii de viata" 2010
George Anghelescu - "Interludiu" 2008
Stefan Ungureanu - "Witnessing military conflict" 2010
Stefan Ungureanu - "Witnessing open pit mining" 2010
Ioana Joa - "Love is a Cosmopolitan Passion" 2010
Ioana Joa - "The Unbearable Likeness of Being" 2010

Stefan Ungureanu

Ioana Joa

George Anghelescu, foto Florin Pantilimon

1. Cum e sa expui din atelierul din Bucuresti direct la New York? Va simtiti internationali?

George Anghelescu: E greu sa tragi o concluzie despre cum e, distanta oarecum abstractizeaza perceptia asupra situatiei, iar sentimentul de apartenenta la un fond cultural mai mare (international) e dimpotriva redus. Mobilitatea lucrarilor nu este acelasi lucru cu libertatea individului. Cred mai degraba, ca privitorul din New York se va simti international.

Ioana Joa: In general ma simt la fel ca inainte. Inteleg ca mi s-a intimplat un lucru foarte important si sper ca lucrurile sa creasca. La cit de internationale sunt toate acestea nu m-am gandit, cred ca sunt un artist care la inceputul carierei sale are norocul sa lucreze cu o galerie profesionista dintr-un loc foarte important.

Stefan Ungureanu: Nu stiu daca international ca artist, dar mai vizibil international, faptul ca expun la NY ma face sa fiu mai linistit in legatura cu faptul ca nu caut un site-specific romanesc, pot sa imi vad linistit de treaba, fara sa ma gandesc ca ar trebui sa fac rapel in lucrari la o realitate inconjuratoare imediata, fara sa ma simt obligat sa imi expun gandurile ca "documentare romaneasca".

2. Care e miza atunci cand pregatesti o expozitie in strainatate? E vreo diferenta sau totul tine de autorespect in general?

George Anghelescu: Miza are o tenta materialista, iar criza de la americani a venit, asa ca nu pot spune decat ca sinceritatea si tenacitatea au ramas singurele „obiective” valabile atunci cand pregatesti o expozitie (indiferent de locatie).

Ioana Joa: Atunci cind pregatesti un proiect pentru un spatiu si un loc anume, calitatea si nivelul acestora sunt o provocare. Cind expui intr-o galerie dintr-un loc ca New York-ul simti ca se ridica stacheta, iti pare ca lucrurile accelereaza. Pentru un artist care e intr-un fel la inceputul drumului, lucrurile acestea conteaza si tocmai autorespectul despre care vorbesti te face sa iti fortezi limitele. Daca nu faci nici o diferenta intre proiecte, daca ti-e egal unde expui si cu ce oameni lucrezi eu as zice ca e vorba de autosuficienta.

Stefan Ungureanu: Miza nu difera, te prezinti asa cum te-ai prezenta oriunde, de fapt oriunde incerci sa te prezinti in ideea de a da sau arata cat mai bine.

Difera senzatia lucratului in sine, din cauza perspectivelor esti mai stresat, dar cu toate acestea mult mai linistit, miza este oricum pesonala si o atingi sau nu, in raport cu ce ai lucrat, nu cu unde expui.

3. Povestiti-mi putin despre proiectul "In Between". Ce, cum, de ce?

George Anghelescu: Nu cred ca este un proiect, ci mai degraba o scena comuna pentru patru oameni diferiti, unde provocarea curatoriala a fost de a ajuta spectatorul sa gaseasca un numitor comun undeva „in between”.

La un nivel personal titlul coincide cu preocuparile mele pentru natura tranzitorie a lucrurilor, pentru griul realitatii ca prezenta simultana a extremelor in propria-i fibra, pentru viata ca interludiu intre potential/inexistenta si definitiv/nonexistenta si pentru ideea de prezent ca manifestare a dorintei perpetue intre dezamagirile trecutului si promisiunile viitorului.

Ioana Joa: "In between" e un proiect de galerie, iar persoana responsabila de felul in care a fost conceput si arata este Irina Protopopescu, directorul galeriei Slag. Suntem trei artisti romani si un artist croat care traieste la New York. George Anghelescu, Stefan Ungureanu si subsemnata suntem cumva colegi de generatie si as putea spune ca pina la un punct avem interese comune. Invitatia de a propune cite un proiect ne-a fost lansata in urma cu aproape un an. A fost o perioada cu multe incercari si schimbari in ceea ce ma priveste, iar atunci cind lucrurile au reusit sa se lege la fiecare dintre noi si sa capete un fel de coerenta generala, a venit si confirmarea expozitiei.

Stefan Ungureanu: "In between" e un concept-rama in care sunt incluse patru proiecte personale de la patru artisti.

Am expus lucrari dintr-o serie noua (si o prima incursiune in figurativ) "The construct of understanding", in care caut sa creez o relatie intre un public fictiv si cate un eveniment/un sistem important uman (de tip diorama) si sa ma apropii de motorul mental din spatele unor procese de gandire si de motivatie ale omenirii.

4. Nemultumiri, frustrari angoase? Ce ne lipseste? Ce avem special, noi, artistii romani?

George Anghelescu: Da, am nemultumiri, frustrari si angoase. Probabil coincid cu cele ale oricarui alt artist blocat in acest timp si in acest spatiu. Insa, cel mai mult ma dezamageste lipsa de coeziune culturala pe care o avem „noi” in comparatie cu „ei”. Sper sa ne trezim la un moment dat si sa facem din Bucuresti un nod cultural in gatul „lor”; si doar atunci, ce avem special noi artistii romani, va fi un reper evident si nu doar o curiozitate locala, o atractie rustica a periferiei occidentale.

Ioana Joa: Dupa cum spuneam mai sus, sunt abia la inceput, nu am apucat sa adun prea multe frustrari, nemultumirile mele se refera la societatea romaneasca in general si la intimplarile ei. Daca ma intrebati ce ne lipseste noua, artistilor, o sa repet ce stie cam toata lumea: un sistem coerent de promovare, daruire si interes din partea celor responsabili de zona culturii si ceva mai multe fapte din partea celor care pretind ca sunt interesati de arta. Cit de speciali suntem noi, artistii romani, nu as putea spune, cred ca suntem altfel, ca avem parte de un moment bun si de o privire pozitiva din partea celor de afara. Cu putin noroc si multa seriozitate am putea ajunge in punctul in care arta romaneasca sa insemne realmente ceva.

Stefan Ungureanu: Acum ceva timp auzeam ca"marea noastra sansa este faptul ca nu ne cunoaste nimeni" (un anonimat geografic lipsit de preconceptii culturale), nu mai vad lucrurile ca fiind asa, dar identitatea artistului roman in afara imi pare legata mai mult de povestea personala a fiecaruia dintre ei, si mai putin un sablon/profil tipic. Marea capcana acum mi se pare ideea de Eastern European Artist (in ideea pericolului provincialitatii).

5. Daca New York n-ar fi suficient, atunci care credeti ca e "ultima statie"?

George Anghelescu: Sper sa am un itinerar profesional mai larg, dar cred ca „ultima statie” va fi chiar prima, si anume Bucuresti.

Ioana Joa:Personal nu vad asa lucrurile, nu cred ca exista o statie ultima cind ne referim la arta, iar in ceea ce priveste promovarea mea ca artist, las asta in seama galeriei care ma reprezinta.

Stefan Ungureanu: Ultima statie ar fi "global artist",am impresia ca prin NY am ars etape (sarind Europa) si sper ca America sa functioneze ca o cutie de rezonanta, sa propage ceea ce fac inapoi in Europa (cu repere schimbate).

Cronica de vineri prezinta un interviu cu pictorul Marian Dobre

2010-08-06T19:16:00.001-07:00

1. Marian Dobre sau MD (in Grupul fara nume) - pictezi o fata ascunsa a naturii. Impartaseste-ne cateva dintre secretele experientei tale. Ce te face sa percepi natura asa?

Fata ascunsa imi apartine. Natura parca ma deschide spre mine, ma ajuta sa vad/simt si sa tin in minte cite ceva din caracterul lumii in care traiesc. In starea asta pictez mereu ce vad, ce mi se arata, ce nu am uitat. Imi place natura ucenicului. El invata sa faca lucruri intr-un anume fel. Asculta, face, iar asculta, iar face… face cit asculta. Este ascultare! Realitatea asta infiorator de simpla imi da putere. Faptul ca ma pot masura constient si matematic (sint = ascult) imi da aer, incredere, ma misca pe muchii de cutit. Rezultatul? Cind valoarea lui “a asculta” este 100% din “a fi” si identica cu “a face” - formula folosita la descoperirea ucenicului - cred ca o sa incep sa pictez cu adevarat. Acum, de aproximativ treizeci si doi de ani, ma pregatesc cu bucurie si rabdare pentru atunci. Despre astazi, despre pictorii ce ne dorim a fi, domnul Paul Gherasim spune ca sintem de fapt arheologi. Si mai spune ca atunci cind reusim sa punem intr-un desen si putina poezie este mare lucru.

2. Ai colaborat anul trecut cu poeta Andra Rotaru (in cadrul rezidentei "4X4.Instalatia de cARTE" de la Palatele Brancovenesti Mogosoaia) si a rezultat proiectul "Plimbare la sanatoriu". Cum a fost sa colaborezi cu un artist din alt domeniu? Cum te-a transformat aceasta colaborare?

Frumoasa lucrare! Daca privim cuvintele Andrei ca pe niste fire de iarba (nu gazon, ci amestec de plante vindecatoare pentru pasare, animal si om), semnele mele atunci au devenit limba. O limba de leu alb. Bineinteles, amestecul vegetal despre care vorbesc, in cazul leului calcaros, a fost si este antidot pentru durerile din cap si piept (si in cazuri exceptionale ajuta la transformarea periodica si metaforica in cal). “Plimbare la sanatoriu” a ramas in portofoliul meu si in biografia mea un exemplu de experiment in care doi timpi fundamental diferiti, doua lumi, formeaza impreuna o realitate. Altfel spus, cind bagajul de obisnuinte este abandonat la intrarea in spatiul de cercetare sint sanse mari sa descoperi un coechipier exact in momentul in care si el te descopera pe tine. “4x4. Instalatia de carte” in totalitatea lui (de proiect generat de minti luminate) a fost pentru mine un prilej fascinant de a descoperi ca exista, de exemplu, vin pe Marte; si, in acest peisaj suprarealist, echipa “sanatoriala” a usurat accesul spre degustarea lui. Ciudat, nu? Dupa un an de zile poezia inca ma mai tine prizonier.

3. Acum, dupa un an, tot la Mogosoaia, a fost Grupul fara nume. De ce fara nume? De unde provine Grupul fara nume?

Expunerea de acum a fost pregatita de anul trecut. Cu citeva zile inainte de 4x4 am avut vizionare la atelier. Doamna Mandru a fost foarte surprinsa cind a aflat ca fac parte din grupul celor patru vizuali impreuna lucratori, in spatiul brancovenesc, cu cei patru poeti. Nu i-am spus ca si eu eram surprins, fara nume fiind… Greu de spus de ce. Grupul fara nume (Nicolae Badiu, Cristian Ditoiu, Floarea Peia, Marian Dobre, Valeriu Paladi) este un rezultat obtinut prin intersectarea a cinci destine studiate, un punct dinamic (tip purice) aflat undeva in perimetrul fara identitate al artei contemporane romanesti. Sintem si noi si vechi; cautam mai mult buna intelegere decit dreapta asezare. De fapt, dupa mai multe incercari de autogasiredenume (pentagon sau grama, dobre&co, poarta etc.) am acceptat ca nu putem fi si botezatori si botezati. Cam tot atunci, in diverse texte scrise pe seama expunerilor noastre, apareau expresii de genul: “grupul care nu are nume”, “cei care inca nu si-au gasit un nume”, “grupul fara nume”… Abia acum incerc sa inteleg/cercetez cit foloseste picturii faptul ca nu avem un nume. Ca pronuntie J, Sorin Scurtulescu ne-a articulat cel mai bine numele dilematic (intr-un interviu dat unui post tv timisorean). Spunea el atunci, cu o fireasca suparare, ca o sa expuna (grupul Noima) cu un grup care nu a fost in stare sa-si gaseasca un nume. Poate sa para surprinzator dar, ca nume, sintem un produs fabricat de consumatori.

4. Ce mai e fara nume intr-o era a branding-ului si naming-ului?

Fara nume este lumea in care traim… cea mai reala realitate.

5. Cum se poate revolta un artist in zilele noastre? Traim in piramida sau in cerc?

Ca reteta, revolta artisticului in zilele noastre se obtine prin fierberea urmatoarelor ingrediente: trezit cu noaptea in cap, ventuze stetoscopice lipite direct pe peretii lumii vazute si nevazute, ucenicie. Nu traim in piramida sau in cerc, ci intr-o lume fara nume in care avem toate sansele sa ne gasim forma. Spor la lucru sa avem!

Interviu cu Ciprian Ciuclea despre arta, experiment, el insusi si toate cele care il inconjoara

2010-07-30T04:29:00.000-07:00

1. Ciprian Ciuclea, un artist cu o formatie umanista. Cum functioneaza la tine binomul cuvant - imagine si cum suprapui o formatie clasica, de literat, peste un artist puternic ancorat in realitatea si arta contemporana? Cum vezi evolutia ta, daca ar fi sa o descrii in cateva etape?

O formatie umanista nu presupune automat doar o raportare imediata la cuvant, ci este un model de gandire in ansamblu. Sigur, formatia clasica pune bazele unui fundament la care te poti raporta in orice moment. Am mai spus-o, eu sunt rezultatul unor sedimentari. Realitatea contemporana o vad ca pe o consecinta a istoriei. Nu cred in rupturi abrupte ale istoriei, poate doar momentul aparitiei crestinismului sau al altei religii majore sa fi fost una. Au fost insa momente importante, generate de oameni, care la prima vedere au schimbat cursul istoriei. Astazi, tehnologia s-a dezvoltat atat de rapid si surprinzator incat esti tentat sa crezi ca traim o ruptura a istoriei. In definitiv nimic nu s-a schimbat in om. Avem doar un confort suplimentar. Sunt un artist conectat activ la realitatea contemporana, cu o baza in cultura Europei antice, dar fara nostalgiile timpurilor trecute. Evolutia este fireasca, cu toate ca de multe ori evolutia pare previzibila. Dar nu este asa, dovada ca nu am invatat mai nimic din experientele trecutului. Aplicam si incurajam aceleasi erori. Ca artist sunt in permamenta receptiv la nou, dar selectiv in acelasi timp. Mai am inca un sistem de valori in care cred.

2. Esti multe - grafician, artist conceptual, art director, full-time employee, manager cultural, director de Bienala si lista poate continua. Cum se impaca toate si unde ramane omul Ciprian Ciuclea? Asa crezi ca vei functiona pana la sfarsit?

Nu, nu sunt multe, sunt doar artist. Dar artistul contemporan trebuie, si subliniez, trebuie sa prinda pulsul prezentului cu toate simturile. Informatiile vin acum din mai multe surse, iar daca vrei sa faci o treaba cu adevarat profesionista, trebuie sa ai capacitatea de a le gestiona diferit. Astazi un domeniu de activitate este mult mai conectat cu un alt domeniu incat granita se dilueaza treptat. Atentie insa! Asta nu inseamna ca e necesar sa te risipesti in nenumarate activitati care nu au tangente cu preocuparea de baza. Nu stiu daca voi „functiona” asa pana la sfarsit pentru simplul motiv ca nu sunt o masina programata, chiar daca prezentul impune standardizarea vietii.

3. De curand ai castigat un important premiu in Spania (Marele Premiu al celei de-a XXI-a editii a Bienalei de Gravura “Maximo Ramos” din Spania). Banuiesc ca nu e primul. Ce inseamna premiul pentru un artist ca tine?

Un premiu este important pentru ca imi da o forta in plus sa continui, dar mai ales imi da posibilitatea de a testa pulsul unui fenomen. Este important sa-ti fie recunoscuta munca. Este un sistem de competitie care poate selecta valorile. Insa un premiu ramane fara valoare daca nu genereaza nevoi sociale de performanta.

4. Cum ti se pare Bucurestiul dupa cei cativa ani de locuit aici? Cum e Timisoara, cum e Romania pana la urma? Daca ai avea posibilitatea, ai pleca de aici? Sau ai incerca sa cladesti o traditie cu IEEB? Esti pentru scena sau pentru tribuna?

Bucurestiul este ca orice oras mare: un amalgam. Nici nu poate fi altfel. Regretabil este ca nu are o identitate. Nici macar amalgamul nu este o valoare pentru ca acest amalgam uman nu interactioneaza cu mediul. Este un oras fara spatiu public. Nu ai ce sa faci in el in afara job-ului. Timisoara ramane orasul meu de suflet, ma raportez la el foarte subiectiv. Din punct de vedere cultural devine insa un oras mort care incearca din rasputeri sa fructifice macar o mostenire culturala. Dar nu e de ajuns. Cultura este un organism viu si se anchilozeaza daca nu face miscare. Romania sufera de aceeasi boala care ne tine la periferia Europei. Nu poti la infinit sa te promovezi doar cu aceeasi mamaliga, sarmale, mici si dansuri populare. Nu avem un brand de tara si nici nu-l vom avea prea curand. Pentru ca ceea ce consideram noi ca fiind autentic, a murit de fapt de vreo 50 de ani. Comunismul a ucis acel spirit autentic rural. Astazi doar injectam perfuzii cu adrenalina intr-o istorie apusa. Prezentul pare sumbru si viitorul cam la fel. Aproape in fiecare seara imi zic ca nu mai poti face nimic aici, si totusi dimineata o iau de la inceput. Pentru ca sunt enorm de multe de facut, chiar daca Romania nu are nevoie pentru moment de oameni cu idei. Sunt activ, asa ca locul meu e clar pe ”scena”.

5. Ce urasti cel mai tare la fenomenul artistic romanesc? Ce ne lipseste?

Sunt multe de spus aici. Dar nu urasc orbeste ceva anume cu adevarat. Sunt insa permanent nemultumit. Nemultumit ca nu avem o piata de arta, ca avem prea putine galerii de arta contemporana, ca institutiile statului sunt pe butuci, ca votam cu stomacul, ca ne pierdem usor identitatea, ca nu stim sa luptam, nici sa muncim, ca breasla artistica nu este inchegata, ca ne macina orgoliile marunte, ca promovam mediocritatea, ca nu avem un spirit critic. Si pot continua. Dar ce ne lipseste poate fi macar invatat si mai apoi aplicat. Asa ca toate nemultumirile mele ma motiveaza sa merg mai departe, pentru ca am in jurul meu cativa oameni valorosi care nu ma lasa sa cad intr-o depresie absoluta.

6. Si, in incheiere, ceva pozitiv despre Romania, daca ai ceva de spus in acest sens.

Am enumerat multe lucruri nu tocmai placute despre noi, dar adevarate. Restul ce ramane pana la 100% da sperante. Traim intr-un spatiu care se redefineste. Marea lui valoare este ca se lasa modelat. Chiar daca suntem o societate inca traditionalist-patriarhala, avem resorturile necesare pentru schimbare. Pentru ca inca mai avem oameni care pot schimba ceva. Pentru ca o clasa politica handicapata ca a noastra nu a reusit sa rada toate valorile. Sunt mai destepte decat ea.

Interviu cu Mircea Nicolae despre cum se poate face arta contemporana chiar si in Romania

2010-07-23T04:16:00.000-07:00

1. Mircea Nicolae e un nume aparut odata cu Galeria 29, daca imi aduc bine aminte, o galerie de apartament cu un circuit destul de restrans. Povesteste-ne putin despre debutul acestei galerii, despre program, premise, concept si scop.

Prima expozitie din galeria mea de apartament (http://mircea-nicolae.blogspot.com/2009/08/galerie-de-apartament-93.html) a avut loc in august 2008. E intr-adevar posibil ca din punctul de vedere al publicului larg, numele de Mircea Nicolae sa fi aparut doar in acel moment. Totusi, eu incepusem sa fac lucruri cu un an inainte, in mai 2007.

Motivatia a fost simpla - aveam nevoie de un spatiu de expozitie. Imi placea sa ies si sa fac lucruri pe strada, insa eram curios cum functioneaza ideile si obiectele intr-o galerie - spatiu pe care il percepeam prin contrast a fi extrem de artificial. In al doilea rand, ma interesa sa vad daca se poate sa modific obisnuita 'atmosfera de vernisaj', pe care, din cauza unei predispozitii personale, o percepeam a fi extrem de falsa ca interactiune interumana. Ma deranja la fel de mult si faptul ca oamenii se aduna fie in jurul piscoturilor, fie in jurul celor care sunt importanti pe plan local si se inchid unii in fata altora, generand tot felul de comportamente care ii exclud net pe cei mai putin cunoscuti, pe cei perceputi ca mai putin importanti, distrugand astfel vocatia eminamente democratica si educativa a oricarui spatiu de expunere.

In contextul asta, eu am propus urmatoarele:

1. curatorul si artistul sunt prezenti la deschiderea expozitiei. curatorul prezinta in amanunt expozitia, poate pe durata unei jumatati de ora, atat la nivel de obiect, cat si de idee si interpretare, pentru a crea posibilitatea unui dialog informat despre lucrari.

2. toate obiectele din expozitie se dau pe gratis celor care vin la vernisaj, printr-o tombola

3. vernisajul, dar si expozitia sunt transformate intr-un performance, care dureaza maxim trei ore. in masura in care nu mai exista expozitie dupa vernisajul in timpul caruia se dau toate exponatele, evenimentul e un lucru care se consuma pana la capat de catre cei prezenti.

Asa aveam eu impresia ca oamenii se vor apropia de lucrari pana a le atinge si a le poseda, ca vor fi bucurosi in modul cel mai direct ca se afla in prezenta unor lucrari de arta contemporana, dar si ca astfel vor putea intelege mult mai bine despre ce e vorba, chiar daca nu au un fundal de cunostinte teoretice si istorice legate de mediul artei contemporane.

In timp s-a creat un fel de mister si o conceptie usor distorsionata asupra galeriei, legata de 'circuitul restrans' al invitatilor. Cert este ca de fiecare data cand am pus anuntul pe feeder.ro, care e o pagina de internet extrem de frecventata, am pus la dispozitia celor interesati 10 invitatii. doritorii trebuiau sa imi scrie un mail sa le dau adresa la care stau, pentru ca nu voiam sa transform sufrageria casei in care locuiesc cu mama si cu sora mea intr-un loc public, cu acces liber. In sufragerie intra maxim 20-30 de oameni.

Si rareori s-a intamplat sa primesc mai mult de 6-7 solicitari pentru cele 10 invitatii puse la bataie. Noroc ca de multe ori cei care voiau sa vina aduceau si prieteni. In acelasi timp, pe masura ce am continuat sa fac expozitii, cei care aflasera unde stau veneau fara sa mai ceara detalii, lucru care de altfel, ma bucura.

Scopul galeriei mele de apartament a fost sa devina in timp un exemplu de practica do it yourself. Voiam atunci sa transmit mesajul ca e simplu sa faci o galerie daca vrei asta si ca nu e nevoie de prea multe resurse. Acum, dupa ce proiectul s-a incheiat, pot spune ca in anul 2008/2009 cat a functionat galeria, am facut numai asta - adica m-am intalnit cu artisti, am asteptat sa isi produca lucarile, le-am scris texte cand a fost nevoie, am jucat rolul de curator, am construit si demontat display-uri etc. In concluzie, a fost ceva de lucru si am si investit toti banii pe care ii aveam atunci.

In prezent, concluzia mea ar fi ca nu e atat de usor, dar nici pe departe imposibil, daca esti dispus sa iti asumi proiectul si sa il duci pana la capat. In acea perioada m-a bucurat foarte mult si de faptul ca mai existau alte doua spatii independente - Lorgean Theatre al lui Jean-Lorin Sterian si Paradis Garaj al lui Claudiu Cobilanschi.

Expozitiile de la Galeria 29

9 august 2008 - mircea nicolae - zece case demolate
12 septembrie 2008 - elena ciobanu - cicatrici / cctv
11 octombrie 2008 - lidia neagu - 1997/2008
1 noiembrie 2008 - razvan botis - zahar / pamant / parizer (curator: stefan tiron)
6 decembrie 2008 - michele bressan - filme gasite
20 februarie 2009 - misionarul no limits - kagule (curator: un student la teologie)
6 martie 2009 - tudor ene - tabla si vopsea
20 martie 2009 - alina samoschi - pufarine
27 martie 2009 - claudia cristea / sinziana marin / mircea nicolae - ultima expozitie
12 iunie 2009 - lea rasovszky - desene pe tapet

2. Ai beneficiat de o rezidenta la ICR Venetia in 2009, pe tot parcursul Bienalei, unde ai curatoriat o multime de expozitii intr-un timp foarte scurt. Cum ai plecat la drum si cum te-ai intors? Cu ce te-a "imbogatit" experienta aceasta?

La Venetia am mers cu aproape tot ce aveam acasa, de la lucrarile mele si ale altora, pana la obiecte de uz personal pe care nu credeam ca am sa le transport pana intr-o tara straina si inapoi (de exemplu televizorul si imprimanta, amandoua destul de voluminoase). Ca sa fie mai usor de inteles, m-am dus acolo cu o duba pe jumatate plina cu lucruri. Si cu ceva asteptari, as fi vrut sa mi se intample niste lucruri bune, cum ar fi niste intalniri semnificative, de exemplu.

Atunci cand mi-am inceput proiectul cu cele o suta de interventii, mi-am asumat in mod constient o pozitie independenta fata de institutiile de arta contemporana din Bucuresti. Nu ma asteptam sa primesc ajutor de la Ministerul Culturii, de la MNAC sau de la alte organisme de promovare a culturii romanesti. In plus, in mediul artistic in care activam circulau tot felul de aprecieri si scenarii negative cu privire la interactiunea cu institutiile. De multe ori am preferat sa nu cred in asemenea interpretari.

Rezidenta la ICR Venetia m-a facut insa sa am exact acel tip de experienta negativa, pe care ti-ai dori sa nu o fi avut niciodata nici tu, nici altii. Am mers acolo cu un proiect interesant, din punctul meu de vedere, care urmarea promovarea lucrarilor a 33 de artisti tineri intr-un context international. Pe parcurs mi-am dat seama ca ICR Venetia e perfect izolat de mediul de arta contemporana, atat in ceea ce priveste specialistii, cat si publicul larg. Nu exista o relatie cu organizatia care produce bienala, nu exista nici un fel de promovare a evenimentelor pe care le face Institutul Roman. Decat in tara, ceea ce e absolut inutil. Cei care lucreaza acolo se asteapta sa aiba public si vizibilitate doar pentru ca sunt in acel loc, plasati pe o strada circulata. Dar intr-un an de bienala orasul e sufocat de publicitate legata de arta contemporana, care functioneaza dupa legile concurentei. Cine plateste banii pentru bannere, mesh-uri etc, castiga public. Ceilalti nu exista.

Sau exista doar daca fac eforturi in acest sens, daca isi pun imaginatia la contributie, daca incearca ceva.

In plus, vizitele specialistilor straini la Institut sunt absolut aleatoare, prada mai degraba hazardului unui traseu de turist, decat fructul unei informari in prealabil. Concluzia - desi esti in mijlocul orasului, cu o serie de expozitii interesante, te poti trezi in situatia incomoda de a nu a avea aproape deloc public, mai ales in conditiile in care conducerea institutiei e complet indiferenta la orice incercare de a atrage mai multi vizitatori.

Si la nivel personal sederea timp de sase luni in orasul din Laguna a fost destul de deranjanta, presarata cu probleme de sanatate, descurajare si o senzatie de a fi cu totul in plus. Eram plasat intr-un context uman in care gazda - ICR, era mai degraba neplacut impresionata de faptul ca eram acolo, decat bucuroasa sa ajute un artist tanar cu idei poate prea naive apropo de niste schimbari necesare, dar nedorite, in felul de a lucra cu arta contemporana si cu cei care o promoveaza.

Pe langa partea negativa, asupra careia nu vreau sa mai insist pentru ca am dezbatut-o pe larg intr-un raport scris si intr-un performance (http://mircea-nicolae.blogspot.com/2010/04/dezmintirea-1-apr-2010.html), au fost si lucruri bune in toate astea. Am reusit sa fac 14 expozitii de o saptamana cu 33 de artisti tineri romani si am invatat foarte multe lucruri despre cum se aranjeaza un spatiu de expunere, experienta care s-a adaugat la ceea ce stiam deja de acasa. In plus, am avut si niste lecturi interesante.

La inceputul lui 2010 am fost contactat de revista NYArts, care urmeaza sa prezinte o parte din artistii din proiectul Young Romanian Art in paginile numarului din vara aceasta al revistei.

Cam atat despre Venetia.

3. Tot tu esti finalist in competitia pentru premiul Future Generation Artprize, oferit de Fundatia lui Victor Pinchuk din Ucraina. Cum te simti intr-o companie atat de selecta si datorita faptului ca au fost peste 6000 de candidaturi din toata lumea?

La inceputul anului 2010 am fost refuzat de o bienala locala, ma intorsesem de la Venetia dupa o experienta oarecum neplacuta si nu parea ca mediul institutional local e foarte interesat de ceea cee fac (propusesem o selectie din proiectul Young Romanian Art departamentului de curatoriat de la MNAC, propunere care nu a primit nici macar un refuz).

Incetul cu incetul mi-am dat seama ca daca vreau sa fac ceva depinde doar de mine si ca nu ma pot astepta, din nou, la sprijin din partea altor persoane sau institutii.

Totusi, unii oameni s-au apropiat de mine si mi-au oferit ajutor. Am aplicat la toate anunturile de rezidente si in general la tot ce mi se parea a fi interesant. Cu timpul perceptia mea s-a schimbat si odata cu nominalizarea respectiva am avut din nou confirmarea ca lucrurile pe care le fac se bucura de oarecare interes.

Faptul ca numele meu e asociat cu artisti ca Simon Fujiwara, Keren Cytter sau Nathalie Djurberg, care sunt, cu totii, educati la cele mai bune institutii de arta contemporana, au primit premii importante oferite de organizatii prestigioase (anul acesta Fujiwara a castigat premiul Cartier, oferit de Frieze Art Fair), au participat la Bienala de la Venetia unde au castigat premii, avand si niste cariere importante pe scena internationala, e o confirmare pozitiva a propriei mele productii artistice.

Fiind practic necunoscut in comparatie cu ceilalti, am fost selectat doar pe baza lucrarii cu care am aplicat.

4. Si, ca ultima informatie, te-am zarit intr-un proiect al ParadisGaraj - Servicii de evacuare. Cum stam cu gluma si seriozitatea? Unde ar trebui sa se incline balanta?

Multi dintre cei care fac parte din echipa de evacuare imi sunt prieteni. Uneori ne intalnim si punem la cale tot felul de lucruri. A avea umor cred ca e important in momentele respective si uneori ies si proiecte din asta.

In general, mi-am asumat o atitudine legata de un anume lirism, o predispozitie catre analiza unor probleme ale orasului Bucuresti, pe care le-am tratat cu oarecare seriozitate. A face pe cineva sa rada sau a reusi tu insuti sa razi e mare lucru. Uneori imi iese si mie si mi-as dori ca asta sa se intample mai des.

5. Ce locuri iti sunt dragi si ce locuri eviti in Bucuresti? Unde iti place sa fii vazut?

Cred ca ma simt cel mai bine in locurile parasite din oras. Ele sunt legate de nostalgia mea pentru locul in care am crescut, undeva langa orasul Curtea de Arges. Acolo sunt paduri si dealuri si un rau asezat intr-o vale, care desparte satul in doua parti: locurile salbatice si locul unde sunt casele. Bucurestiul din ultimii 60 de ani si-a distrus ambianta naturala, prezenta inca in orasul in care se locuia la casa, inconjurat de o curte cu vita de vie si a inlocuit-o cu o aglomerare de trotuare de beton si cladiri mai mult sau mai putin atragatoare. In plus, daca nu ai bani, e greu sa gasesti un loc in care sa poti sta linistit, fara sa fii deranjat fie de peisaj, sau de oameni.

De-aia imi plac locurile virane si fabricile in demolare.

Odata, vizitand un fort de pe centura Bucurestiului, am vazut un fazan zburand din padurea de tufisuri care margineau drumul. Alta data, mergand pe un camp de langa Chitila, am vazut un iepure fugind prin iarba, pe langa o locomotiva parasita pe niste linii dezafectate. Cred ca astea sunt lucrurile pe care le caut si de care ma bucur cel mai mult.

Nu prea cred ca imi place sa fiu vazut. Din cand in cand fac lucruri care implica un grad mare de exhibitionism, dar asta nu inseamna ca nu sunt in general o persoana destul de retrasa. Imi place mai mult linistea si propria intimitate, mai degraba decat situatiile publice, in care trebuie sa te prezinti si sa te re-prezinti in fata celorlalti. Cred ca in ultimii ani am ajuns sa evit multimea, de orice fel, desi va fi probabil nevoie sa devin, incetul cu incetul, mai sociabil, ca sa nu pierd cu totul abilitatile minime de relationare cu ceilalti.

6. Cine e omul din spatele lui Mircea Nicolae? Poti sa ne dai cateva detalii? Cum s-a apucat Mircea Nicolae de arta?

Am 30 de ani, locuiesc cu mama si cu sora mea intr-un apartament din cartierul Pantelimon, in Bucuresti. Sunt absolvent al Facultatii de Litere, cu o teza despre Casa Poporului. Am facut un master de Antropologia Spatiului la Institutul de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, cu o teza despre laicizare si monumentele de for public din Bucuresti. M-am apucat si de un doctorat pe care n-am mai ajuns sa il termin, pentru ca subiectul - demolarile din Bucuresti in secolul XIX si XX - a devenit pe parcurs o parte din productia mea artistica, substituindu-se treptat interesului meu academic.

Sunt somer. Uneori castig bani din rezidente, sau predand cursuri.

M-am apucat sa fac lucruri pentru ca aveam nevoie sa ma vindec, in urma unei despartiri. Ceea ce am facut a avut mereu un aspect terapeutic, fie in mod direct, fie indirect, prin faptul ca imi oferea sansa de a avea o ocupatie constanta. Pe parcurs am folosit ceea ce stiam deja despre arta moderna si contemporana, lucruri pe care le-am aflat in modul cel mai firesc probabil, prin lecturi si prin vizite la muzeu.

Cronica de vineri prezinta: Picturi, filme, colaje, poze si calatorii, autostop in doi - in tandem Ana Dutia si Sevan Szekely

2010-07-16T06:25:00.000-07:00

La sfarsit de an - licenta, respectiv master, absolventii de arte plastice se intrec in expozitii si proiecte. Noi am pus ochii pe un "duet" artistic puternic si complementar, cu certe sanse sa ajunga acolo unde isi doreste, duet format din Ana Dutia si Sevan Szekely. Ana a expus la Centrul National al Dansului, Sevan la galeria din subsolul cladirii Ordinului Arhitectilor din Romania.

In cele ce urmeaza, amandoi ne vor raspunde la curiozitati.

1. Sunteti doi artisti tineri, abia ati finalizat studiile - de licenta, respectiv master. Si fiecare a avut cate o expozitie legata de calatorii si relationarea cu tinuturi indepartate - la Ordinul Arhitectilor si la Centrul National al Dansului. Cat de importanta este pentru un artist libertatea de miscare la propriu, dincolo de accesul nelimitat la informatii prin intermediul Internetului si a altor mijloace?

Sevan Szekely: Cred ca miscarea e cel mai important lucru pentru un artist. Din punctul asta de vedere putem zice ca traim vremuri bune. Sa fii liber sa mergi oricand, oriunde. Miscarea te deschide, pe cand stand intr-un singur loc tinzi sa crezi ca totul se intinde intre limitele create de tine sau de mediul inconjurator. Incet-incet intervine plafonarea si negarea noului. E bine sa fii mereu “in priza”, sa ai o conexiune buna de Internet si zeci de bookmark-uri cu siteuri de arta, reviste de profil in 2-3 limbi, dar asta nu e de ajuns. Orice experienta cu ceva nou iti deschide si iti improspateaza modul de a gandi si de a analiza lucrurile.

Ana Dutia: Nu mi se mai pare ca traim vremurile artistului boem, inchis in atelierul lui, rupt de tot ce se intampla in jurul lui. In schimb mi se pare esential dialogul permanent cu realitatile sociale, culturale, politice si asa mai departe, din moment ce ele sunt mediul in care te formezi si in care iti gasesti pana la urma un loc. Iar faptul de a putea calatori si a putea respira un pic si alt aer, care nu e neaparat mai bun, e doar altul, te face sa te poti raporta la un univers mai larg. Si sa fii constient ca exista multe milioane de oameni pe planeta asta. Atat de multi, incat e un adevarat spectacol sa ii privesti pe toti, in toata diversitatea lor. Si sa te gandesti ce frumos trasata este viata fiecaruia si cat de putin poti vedea tu din ea. Cum strange fiecare atatea imagini, sunete, texturi, trairi si amintiri. Cel mai frumos material documentar.

2. Care sunt locurile unde ati mers cu burse? Cat poate sa sacrifice un om ca sa calatoreasca? Care sunt neajunsurile nomadismului auto-asumat?

S.S.: Eu am fost in

Valencia

, Spania. Cand am ajuns aveam doar bani de chirie pe doua luni si inca putin de cheltuiala. Stiam ca se va rezolva cumva si banii au inceput sa vina din tot felul de locuri. Multa lume leaga calatoritul de bani, se zice ca nu poti calatori fara multi bani. Nu e chiar asa, acum cativa ani am cunoscut un japonez care si-a vandut apartamentul si a batut trei continente ani la rand cu 3-4 euro pe zi. Acest “sacrificiu” e relativ. Mai mult de asta, tine de curaj si de gandirea optimista a fiecaruia. In cazul meu nu cred ca exista neajunsuri in acest nomadism auto-asumat. Mereu mi-a placut sa umblu, sa vad, sa cunosc, chiar daca de multe ori a trebuit sa ma multumesc cu o turta dulce cu salam sau cu ce ofereau pomii din jur ca cina in schimbul acestui lucru.

A.D.: Anul trecut am stat un semestru in Bologna, Italia. Am sacrificat mult. Am sacrificat Mexicul... :) De fapt Erasmusul a fost un plan B, in cazul in care nu iesea cu Centrul Burselor. Si nu a iesit. Din cauza gripei porcine. Si am primit Bologna. Nu mi-a parut rau deloc. Mai greu a fost cu picul de bani pe care l-am primit. Nu ma plang, puteam sa nu primesc nimic. Oricum, am invatat sa fac de mancare, in oras nu puteam manca, era prea scump. Dar iti asumi lipsa asta de capital, inainte sa pleci, stii ca va trebui sa faci foamea, sa nu mergi cu restul studentilor din vest in fiecare seara in oras sa te imbeti, nu ca nu te-ar tine stomacul, dar nu te tine buzunarul. Sa stai la jumate de ora de mers cu bicicleta de centru ca sa platesti mai putin la chirie. Dar iti zici ca merita toate astea, ca merita sa stai sa vezi niste expozitii dupa care tanjesti, sau sa vorbesti cu un artist vreo doua ore la un targ de arta. Si merita chiar si numai pentru simplul fapt de a trai sase luni intr-un oras minunat, de a invata o limba pe care ai invatat-o o ora pe saptamana in anul I. Si pana la urma mersul cu bicicleta e sanatos si cine nu isi doreste sa invete sa gateasca paste?

3. Vreau sa imi punctati diferentele dintre AICI si ACOLO. Cat de departe a fost acest ACOLO pentru voi?

S.S.: La inceput exista un AICI si un ACOLO. Cu timpul totul devine “ACASA”, desi socul cultural e destul de mare. ACOLO, la inceput, ai mult timp cu tine insuti. Nu te cunoaste nimeni si nu cunosti pe nimeni, aceasta liniste mie imi permite sa observ mult mai multe lucruri decat de obicei si e de asemenea o mare sursa de inspiratie. AICI e locul unde esti mereu binevenit, lumea vrea sa stie cum e ACOLO. Dupa un timp ACOLO devine AICI.

A.D.: Ma gandesc ca ACOLO si AICI sunt foarte personale si pentru fiecare reprezinta granitele fizice pana la urma. Pana acum am descoperit Europa si un mic pic din Asia si as tinde sa cred ca pentru mine mai exista un ACOLO. Si ma bucur ca este un ACOLO, nu ma sperie, ma face sa astept sa merg. Ma face sa vreau sa caut diferentele dintre noi si sa le accept. Si as crede ca pot numi AICI toate locurile alea care nu mai au secrete pentru mine. Cum scriu multi pe ziduri. Ana was here :).

4. Cum e sistemul de invatamant de la Universitatea de Arte din Bucuresti prin comparatie cu cel de la scolile unde ati mers ca bursieri? Ce ne lipseste?

S.S.: Nu sunt si nu vreau sa par un pro-occidental, dar comparativ cu

Valencia

, stam foarte prost. Au o facultate foarte bine pusa la punct, cu multe optiuni referitor la alegerea materiilor, spatii, dotari, profesori. Practic nu ai nicio scuza pentru a sta si a nu face nimic. Studentul se orienteaza si isi alege mediul in care vrea sa fie, lucrurile pe care vrea sa le faca. Ceea ce mi s-a parut ciudat e ca nu prea se organizeaza expozitii de sfarsit de semestru sau an. Pe urma am inteles de ce. Expozitiile se tin in mall-uri, in galerii si spatii neconventionale, unde ajung sa expuna cei mai buni studenti, concurenta este mare, in majoritatea cazutilor e pe baza de call for dossier. Si e mai bine asa. Prin munca esti ajutat si iti sunt deschise o gramada de porti, ACOLO a fi bun nu e o rusine. In Bucuresti din cate am vazut se poarta expozitia “la gramada”, dupa ideea de “las’ sa aiba si el/ea o lucrare pusa acolo, asa, de ochii lumii”. Cred ca nivelul scolii ar fi mult mai inalt daca de exemplu expozitiile de sfarsit s-ar organiza in spatii circulate de lume si ar expune doar cei mai buni, chiar daca asta ar insemna sa expuna un singur student pe generatie. Ceea ce ne lipseste e dorinta celor de sus de a creste odata cu institutia pentru care lucreaza, de a merge pana in panzele albe pentru a o promova. Ca studenti nu suntem inferiori, sunt multi studenti care sunt descurajati pentru ca nu vor sa faca ce li se spune si astfel renunta la proiectele lor (unele din ele ar sta bine la orice expozitie mare de arta contemporana). Cu relatiile internationale iarasi mi se pare ca stam foarte prost. La un moment dat am sunat-o pe doamna care se ocupa de treaba asta sa ii propun sa facem cumva un parteneriat intre UNA si “La Esmeralda” din Ciudad de Mexico si mi-a raspuns isteric ca pe ea nu o intereseaza ce se intampla la Pictura, ea isi ajuta doar studentii de la Foto-Video. Atata vreme cat exista asemenea oameni in mediul care ar trebui sa te formeze si sa te promoveze suntem, adica UNA e cam….hopeless.

A.D.: Asa cum stim cu totii, italienii nu sunt cu mult diferiti de noi si in Bologna am vazut ca nici scoala lor nu era mult diferita de a noastra. Aveam o oarecare teama cand am plecat de aici, legata de nivelul studentilor de acolo. Mi-am dat seama repede ca teama nu e motivata si ca de fapt motivatia e cea mai importanta. Le lipsea si lor cum ne lipseste si noua, chiar daca aveau mai multe spatii de lucru si sectii mai multe sau atelierele le dadeau ceva materiale. Asa ca lipsurile care m-au incurcat cel mai mult in Bucuresti au venit din neimplicarea studentilor si din apatia lor.

5. Aveti de gand sa colaborati pe termen lung de acum inainte sau fiecare e cu drumul sau?

S.S.: Suntem diferiti si lucram diferit si in medii diferite. Ma bucur mult in schimb ca stau langa un om cu idei atat de bune. E important sa porti dialoguri si sa stai cu oameni care lucreaza neincetat si se gandesc mereu la viitoare lucrari, pe care nu se tem sa ti le impartaseasca.

A.D.: Vreau sa cred ca lumea nu e atat de mare si doi oameni mici se pot intalni de mai multe ori in viata, chiar daca fiecare e cu drumul lui.

Ana Dutia (n. 1986, Brasov) a absolvit UNA Bucuresti la sectia de pictura in 2008 (licenta) si 2010 (master). In 2009 a beneficiat de o bursa Erasmus la Accademia di Belle Arti di Bologna. A avut doua expozitii personale pana acum: Worldwide (2010, CNDB) si In beci se face vin (2007, Atelier 35).

Sevan Szekely (n. 1988, Cluj-Napoca) a absolvit UNA Bucuresti la sectia de pictura in 2010 (licenta). In 2009 a beneficiat de o bursa Erasmus la Universidad Politecnica de Valencia, Spania. Al Aventon (2010, Ordinul Arhitectilor) a fost prima expozitie personala a lui Sevan.

Cronica de Vineri prezinta interviul cu Ileana Pintilie despre expozitia "In miezul lucrurilor" de la Halele Timco, Timisoara

2010-07-02T21:25:00.001-07:00

Recent, la Timisoara (25 mai-30 iunie 2010) a avut loc o ampla expozitie de pictura intitulata "In Miezul Lucrurilor " si curatoriata de catre Ileana Pintilie, ale carei cuvinte le veti putea citi in cele ce urmeaza.

Evenimentul a fost realizat de Galeria Calina si a avut loc la Halele Timco, un spatiu industrial transformat in spatiu de arta contemporana.

Artistii participanti: Daniel Brici, Gheorghe Fikl, Andreea Foanene, Cosmin Haias, Robert Koteles, Liliana Mercioiu Popa, Sorin Neamtu, Laurian Popa, Andrei Rosetti, Sorin Scurtulescu, Cristian Sida, Alina-Ondine Slimovschi, Reka Ugron, Mihai Zgondoiu.

Ileana Pintilie, curator, teoretician si critic de arta in dialog cu Simona Vilau despre expozitia "In miezul lucrurilor" si alte subiecte de interes din domeniul artei contemporane

Doamna Ileana Pintilie, sunteti unul dintre teoreticienii si curatorii consacrati din Romania si aveti o experienta bogata, mai ales in tot ceea ce a insemnat experiment, arta alternativa, performance etc. Cum se leaga aceasta expozitie de artisti, in speta tineri, de activitatea dumneavoastra de dinainte?

Nu vad o contradictie intre pictura si performance, ambele sunt medii, forme de manifestare artistica contemporana; ceea ce conteaza la un artist, dupa parerea mea, este conceptul si nu atat forma sub care se manifesta intr-o anumita perioada.

Nici varsta artistilor nu conteaza asa de mult, este important ceea ce fac ei. Acum imi propun sa «scanez» o generatie de tineri artisti pentru ca acest lucru n-a fost facut, cel putin la Timisoara. Sunt multi cei formati in ultimii ani si care lucreaza intens, dar nimeni nu a avut ideea pana acum sa-i adune intr-o expozitie mai cuprinzatoare, care opereaza o selectie.

Cum vedeti evolutia directiilor conceptuale din arta contemporana de la noi, acum, dupa douazeci de ani? Mie mi se pare ca multi artisti au inceput sa se intoarca la tehnici “traditionale” – pictura, gravura etc., altii nu le-au parasit niciodata. E un semn de stabilitate sau doar un racord temporar la “trend-ul” international, din punctul dvs. de vedere ?

Pana la urma artistii traiesc intr-un context international, pe care nu-l pot ignora. Intoarcerea la pictura e «trendy», chiar daca la noi pictura n-a fost abandonata cu adevarat niciodata.

Vi se pare ca stam bine la capitolul spatii alternative? Cum pozitionati Timisoara in contextul romanesc? Am observat spatii care se deschid si se inchid la scurta vreme, mai ales in Bucuresti, unde constanta este foarte greu de obtinut, in special din cauza problemelor pecuniare. Cum comentati disparitia si aparitia si apoi, iar disparitia locurilor destinate artei contemporane?

Din pacate nu avem suficiente spatii de arta contemporana in Timisoara. Imi aduc aminte ca la inceputul anilor 1990 era orasul cu primele galerii de arta contemporana - Galeria First, Galeria 28, nemaivorbind de Muzeul de Arta, functionand intr-un palat in restaurare si care a fost, pentru multi ani, cel mai formidabil spatiu alternativ din oras, dar cred ca si din tara. Multe dintre aceste spatii au disparut, muzeul s-a transfomat intr-o institutie «oficiala», intrand «in normalitate».

De aceea as semnala cu bucurie aparitia unui nou spatiu in oras, coordonat de Galeria Calina si care e un fost spatiu industrial, de fapt niste foste hale reamenajate. Timisoara nu are in acest moment un spatiu amplu de expozitie, poate cu exceptia acestuia nou aparut. (n.n. Halele Timco)

Daca ar fi sa descrieti in cateva cuvinte esenta expozitiei “In miezul lucrurilor”, care ar fi acestea? Ce leaga pe acesti artisti adunati impreuna?

Expozitia “In miezul lucrurilor” arunca o privire asupra unei tinere generatii de pictori incercand sa discearna idei, obsesii artistice, mijloace. Pentru ca pictura este mai vizibila acum, iar pictorii sunt numerosi, am inceput cu ei, dar imi propun sa continui aceasta cercetare cu instalatia si sculptura si, daca e posibil, cu arta video si fotografia.

Ce ati fi dorit sa se intample in Romania, in zona artei si nu s-a intamplat inca? Care credeti ca sunt cele mai importante lucruri care ne lipsesc?

As fi dorit multe… care nu s-au intamplat in acesti douazeci de ani, de aceea avem o pozitie marginala in plan international. Ne lipsesc institutiile de arta, publice si private, lipseste traditia institutionala (in sensul bun al cuvantului, adica a unor institutii reformate, deschise si nu a celor vechi, staliniste). Prin institutii înteleg muzee de arta contemporana, institute de arta contemporana (traditia acestora este raspandita in multe centre din Europa) si galerii, dar si reviste de arta. Muzeele si institutele de arta contemporana ar trebui sa fie niste institutii mai mici, flexibile. Noi avem obiceiul sa numim, atunci cand creem ceva, «national» si sa punem multa «pompa» inutila si ineficienta in aceste spatii publice, care stralucesc prin goliciunea lor. Multiplicarea institutiilor ar insemna multiplicarea initiativelor private, a ideilor creatoare, ar da nastere unei dinamici generale a spatiului cultural. S-a asociat ideea ca un spatiu public trebuie sa aiba o anumita fixitate care ii confera stabiltate si «monumentalitate», iar initiativele, ideile si proiectele deschise nu au ce cauta acolo.

Ce parere aveti despre presa culturala romaneasca? Oare de ce nu avem suficiente reviste si publicatii de specialitate? Dar despre teoreticienii romani?

Suferinta cea mai mare la noi este ca nu avem specialisti; nu e posibil ca intr-o tara cu o populatie atat de mare, ca a noastra, criticii si istoricii de arta sa fie atat de putini incat sa-i poti numara pe degete, asa cum se intampla la noi. Este un cerc mult prea îngust al celor care se ocupa de arta contemporana (nu din vina noastra, ci a unei lipse de “politici” culturale de ani de zile). De multe ori ma uit cu nostalgie la mediul artistic si al teoreticienilor de la Budapesta si Belgrad (fara sa ajung pana la Viena sau in Germania etc) si admir «luptele» interne dintre tinerii absolventi pentru «pozitii», dar si dinamica spatiului artistic, initiativele de a crea noi centre de arta, de a scrie etc.

Din acest motiv lipsesc revistele, lipsesc pana si cronicile sau apar in spatii editoriale improprii. Daca ma gandesc la Timisoara, chiar nu ai unde scrie, alternativele ar fi «Ziua de Vest», «Evenimentele zilei» in varianta locala (si alte asemenea) sau revista «Orizont», care fiind lunara, nu poate reflecta cu vioiciune fenomenul in miscare al artei contemporane.

Lipseste nu numai o revista de arta contemporana, ci mai multe, ele ar putea fi facute si online, fara costuri prea mari. Am in minte o astfel de revista americana, produsa de un mediu academic, la Santa Barbara si dedicată fenomenului artistic din Europa Centrală si de Est (www.artmargins.com). Daca veti citi revista, veti vedea cat de serioasa este si ce valoroasa este munca depusa acolo, cat de interesante sunt articolele etc.

Cred ca Romania ar trebui sa «produca» mai multi specialisti, care sa fie determinati sa lucreze in domeniul artei contemporane.

Explicati-ne putin, daca va face placere (eu as considera necesar), diferentele dintre curator, coordonator de proiecte artistice, manager de arta, art dealer, critic de arta si galerist. Mie mi se pare ca se fac confuzii intre cel putin doi dintre acesti termeni, in ceea ce ne priveste pe noi, romanii.

Banuiesc ca amestecul acesta de responsabilitaţi, pe care-l semnalati, vine din lipsa celor specializaţi. De multe ori ne-am improvizat cu totii in diferite posturi, tocmai pentru a suplini un gol, insuportabil intr-un anumit moment sau o anumita situatie.

Criticul de arta este teoreticianul care defineste un fenomen, scrie despre el, are o viziune teoretica asupra fenomenului artei contemporane sau, daca este posibil, al artei actuale.

Curatorul este cel care imbina o structura de teoretician cu un tip de creativitate practica, mai apropiata de cea a artistilor. Poate fi un critic de arta «in actiune», dar poate fi cineva specializat. In general curatorul scrie texte si are o structura teoretica, cum spuneam. Exista, evident, si curatori-artisti, dupa cum exista si artisti-teoreticieni. In general vocatiile se impletesc, nu pot fi separate cu strictete. Cum la noi nu exista o forma de educatie academica orientata spre “studii curatoriale”, fiecare se formeaza cum poate, cu mijloacele “de bord” ale fiecaruia.

Managerul de arta are o structura specifica, cu o formatie si cunostinte aparte, orientate spre arta, dar el se poate ocupa de diversele forme de manifestare ale artei contemporane - dans sau teatru, muzica sau arte vizuale - de impresariat artistic, in general.

Managerul este cel care ar trebui sa orienteze o institutie spre cautarea si gasirea de fonduri in vederea realizarii proiectelor specifice institutionale etc.

Coordonatorul de proiecte este evident cel care se ocupa punctual de un anume proiect, care nu este neaparat manager de arta, ci un «tehnician» care pune in aplicare o «structura» a unui proiect, il duce la bun sfarsit.

Art dealer-ul si galeristul se ocupa pe cont propriu de «afacerea» arta, scopul lor general este cel comercial. Vanzand si negociind bunuri artistice, cu valori subtile, greu de definit, acestia sunt niste comercianti «on the edge»… De multe ori ei au formatii artistice complexe, uneori studii de arta, care le confera o buna intelegere a fenomenului artistic, in plus intuitie si spirit comercial.

Pe scurt, deoarece se ocupa de vanzari, deci sunt productivi, ei sunt pe cont propriu sau in asociatii specializate. Nu s-a mai vazut nicunde in lume, decat in Romania, ca o galerie sa fie finantata din bani publici, de Ministerul Culturii, ca sa poata participa la un targ international de arta! Cam asta e ideea noastra despre deschidere culturala, amestecand lucrurile fara nici o noima.

EXPLORATION, un proiect in cadrul NAG#4 si deschiderea TC Studio

2010-06-12T06:16:00.000-07:00

EXPLORATION, din cadrul NAG#4 este un one-night-show ce consta in expunerea unei serii de picturi semnate de Traian Chereches si desfasurarea simultana a unui performance.

Performance-ul are structura de experimental music act (format dintr-un duo DJ set realizat de Matei Tulbure si Traian Chereches). Muzica mixata de Matei are un sound eclectic cu influente ambiental/jazz/deep techno / downtempo/soul house si funk.

Traian Chereches va completa directia DJ setului cu interventii muzicale live, create in programul Abelton Live.

Experimentul muzical are ca scop continuarea pe plan auditiv a ideilor ce stau la baza picturilor.

Short bio: Traian Chereches s-a nascut pe 6 mai 1989 in Bucuresti. Dupa un an de studii artistice in Marea Britanie la University of Lancaster, continua sa frecventeze UNA Bucuresti la sectia de pictura.

Matei Tulbure s-a nascut pe 21 decembrie 1986 in Bucuresti. Mixeaza din 2005 in diverse locatii neconventionale.

Echipa EXPLORATION:

Traian Chereches, artist vizual
Matei Tulbure, DJ
Mihail Cosuletu & Simona Vilau, coordonatori proiect

www.tcstudio.ro
www.noapteagaleriilor.ro

Preview "Cosmaruri contemporane"@Atelier030202. Dialog cu Olivia Nitis, curatoare si critic de arta.

2010-06-05T01:26:00.001-07:00

Cosmaruri Contemporane

11 iunie -11 iulie 2010

Atelier 030202 – Spatiu de arta contemporana, Str. Sfanta Vineri nr. 11

Vernisaj: 11 iunie 2010, orele 19.00, in cadrul Noptii Albe a Galeriilor

Curatoare: Olivia Nitis

Cosmaruri Contemporane este un proiect despre filtrarea interioara a cosmarului personal, dar mai ales despre identificarea sistemelor care stau la baza cosmarului contemporan. Totodată, Cosmaruri Contemporane urmareste o scanare a atitudinilor si perspectivelor pe care tinerii artisti romani le au in fata ideii de cosmar cu o identitate socio-politica asumata, si a felului in care arta reuseste sa ramana o alternativa la incapacitatea de a combate politicile puterii.

Expozitia cuprinde si o instalatie audio cu texte semnate de scriitori/teoreticieni care au o reactie critica asumata asupra realitatii contemporane. Scrisul este un exercitiu necesar astazi, cu atat mai mult cu cat in Romania lipseste o critica sanatoasa in toate domeniile culturii, un discurs incisiv argumentat si nonconformist care sa depaseasca pasivitatea, formalismul si masturbarea intelectuala caracteristica pozitiilor pe care le au autorii care isi exprima opiniile intr-un climat situat intre aplauze siropoase si atacuri la persoana.

Artisti:
Madalina Lazar, Mihai Zgondoiu, Ciprian Paleologu, Simona Dobrescu, Ugron Reka, Francisc Chiuariu, Bogdan Mateias, Romana Cucu, Alexandru Radvan, Radu Buriac, Dan Piersinaru, Andrei Ciubotaru.

Autori: Ioana Baldea, Dan Mircea Cipariu, Liliana Barborica, Adriana Oprea, Robert Serban

Parteneri: Asociatia Experimental Project, EuroCulturArt, Teatrul de Comedie, Clubul UNESCO Adolescentii

Sponsori: Cramele Oprisor, Ford Colina Motors

Parteneri media: Cultura, Radio Romania Cultural, Altitudini, Zile si Nopti, Veiozaarte.ro, ArtClue, Agentiadecarte.ro, Vernisaje.com, Modernism.ro, Cronicadevineri

Eveniment in cadrul: Noaptea Alba a Galeriilor

Preview "Cosmaruri contemporane"@Atelier030202. Dialog cu Olivia Nitis, curatoare si critic de arta.

1. In calitate de curatoare, ce proiecte iti sunt mai dragi: cele care implica multe nume si o tema generoasa sau proiectele individuale, de autor, in care ai ocazia sa colaborezi indeaproape cu artistii?

Pentru mine nu este importanta bogatia de nume intr-un proiect, pentru ca poate fi vorba si de un solo show foarte puternic. Ma implic pe cat pot in toate proiectele cu aceeasi seriozitate, insa, in mod evident, exista si o latura afectiva. Tin mult la proiectele pe care le initiez, pentru ca am ceva de spus cu o anumita pasiune si imperativitate.

2. De ce s-a facut Olivia Nitis curatoare de arta contemporana? Cum s-a intamplat si cand?

Dupa facultate, in timpul studiilor de Master, am realizat necesitatea de a ma implica in proiecte cu grade diferite de anvergura si de a-mi asuma rolul acelui om care sa aiba idei, sa intermedieze relatia dintre o galerie si artisti, sa poata gestiona aspectele organizatorice ale unor expozitii. Atunci am ajuns la Timisoara si l-am cunoscut pe Ciprian Ciuclea, artist vizual, directorul IEEB cu care am o relatie parteneriala nu doar la nivel profesional, si care era deja implicat ca initiator, curator si organizator al Bienalei Internationale de Gravura Experimentala si al altor proiecte locale si internationale. Experienta aceea din 2005, in timpul celei de-a 2a editii a Bienalei am cunoscut o echipa de profesionisti, romani si straini care m-au facut sa imi doresc acest tip de profesie, care iti mananca multa energie, dar care iti poate oferi si mari satisfactii.

3. Care este "cosmarul" artei romanesti, dupa parerea ta? Cum crezi ca se intra in el si cum se poate scapa?

Cosmarul artei romanesti implica mai multe aspecte: lenea, falsa garantare a profesionalismului, carpeala, autosuficenta, lipsa reala a unei competitivitati si a unui spirit critic sanatos, reciclarea artistilor, lipsa infrastructurii, lucrul pe ultima 100 de metri samd. De iesit din acest cosmar incerc sa ies in fiecare zi din viata mea profesionala, dar ma tem ca lucrurile se pot schimba doar in timp si numai cu oameni incapatanati, care au puterea sa reziste.

4. Care au fost criteriile conform carora ai facut selectia pentru expozitia "Cosmarul contemporan"? Ne plangem de putini artisti de calitate sau suferim de "inflatie pe metru cub" de talent?

Cred ca exista multi artisti buni pe care nimeni nu ii baga in seama, din diverse motive. Fie nu sunt prieteni cu cine trebuie, fie nu pupa funduri, fie nu sunt comerciali. Pentru Cosmaruri Contemporane am ales artisti cu care am mai lucrat, dar si artisti cu care am vrut de mai multa vreme sa lucrez. Unul dintre criterii a fost compatibilitatea cu substanta cosmareasca.

5. Ideea de a impleti literatura cu artele vizuale, nu este noua, insa e mereu surprinzatoare. Cum reusesc scriitorii sa completeze "cosmarurile" artistilor?

Cred ca se completeaza reciproc. Am crezut intotdeauna in interdisciplinaritate, si cred ca se pot face proiecte foarte bune daca stii cum sa le echilibrezi.

6. Daca ai putea sa schimbi trei lucruri la arta din Romania, care ar fi acelea? Sau daca nu la arta in general, ai putea sa ne dezvolti putin ce anume din arta, in particular, ai schimba?

Artei din Romania ii lipsesc multe. Nu poti fi eficent si profesionist si nu poti face performanta intr-un mediu care nu iti permite acest lucru. Publicul nu este educat pentru arta si mai cu seama pentru artele vizuale, insa nici nu se incearca o educare a lui. Vreau sa cred ca ceea ce se poate schimba sunt limitele artei contemporane din Romania.

7. Ce inseamna pentru tine binomul Idila - Cosmar? Se transforma Idila in Cosmar sau Cosmarul in Idila atunci cand analizam imaginarul contemporan?

Cu siguranta idila poate fi o forma de cosmar, iar cosmarul unora poate fi idila altora......

8. Ai putea sa imi numesti trei carti carora le-ai schimba deznodamantul si trei cazuri din istorie, fara de care crezi ca lumea s-ar fi "invartit" mai repede?

Cred cu tarie in faptul ca nu se petrece nimic intamplator si, prin urmare, nu cred ca as vrea sa schimb ceva din istorie. Cred ca semnul maturitatii depline este acceptarea trecutului, oricat de infiorator ar fi, si concentrarea asupra lucrurilor pe care fiecare dintre noi le poate face sau influenta. Sigur ca mi-as fi dorit sa nu vorbesc de o Romanie victima a regimului comunist, sau de Holocaust, sau de omorarea Hypatiei din Alexandria de catre crestinii copti, sau de sacrificiile femeilor care au luptat in primul val feminist pentru obtinerea dreptului de vot, dar omul nu ar fi ceea ce este daca nu si-ar testa constant umanitatea.

In privinta cartilor, pot spune ca ma dezamagesc rar, insa mi se intampla sa imi doresc un final mai plauzibil in filme.

9. Si... nu in ultimul rand, deoarece stam de vorba cu o feminista, numeste-ne trei femei care ti-au schimbat viata.

Nicio femeie nu mi-a schimbat viata si niciun barbat. Sunt si femei si barbati care m-au ghidat la momentul potrivit si pe care ii respect in egala masura. Cea mai importanta femeie din viata mea ramane mama.

Cronica de vineri va ofera interviul cu poeta si jurnalista Andra Rotaru, ce isi va lansa volumul "Tinuturile sudului" pe 10 iunie, la Bookfest

2010-05-28T01:40:00.000-07:00

Tinuturile sudului, Ed.Paralela 45, la Bookfest (prezentare de Andra Rotaru insasi)

A fost o prima lansare in noiembrie 2005, cand debutam cu “Intr-un pat sub cearsaful alb”, Editura Vinea. Un cearsaf care unora le-a ramas pe cerul gurii, incat nu mai pot sa pronunte acest cuvant. Am trecut peste zambind, fara sa stiu ce sa zic sau daca sa zic ceva. In fond, cearsaful acesta a facut si desfacut multe. In el am dormit timp de 5 ani de zile. De abia acum il schimb si ma indrept cu mainile intinse, cu degetele pipaind bezmetice dupa “Tinuturile sudului” in care au fost numai si numai anotimpuri, sau cele mai frumoase ultime luni ale mele.

Aceste Tinuturi vor fi lansate la Bookfest pe 10 iunie 2010, ora 16:00, la standul Editurii Paralela 45, editura la care apare cartea, in colectia Avanpost. Zambesc iar, deoarece cuvantul acesta nu poate sa fie decat de bine: "detasament de siguranta situat inaintea unor trupe care stationeaza pe o pozitie". Despre volum vor vorbi oamenii dragi mie: Nora Iuga si Octavian Soviany."

Simona Vilau in dialog cu Andra Rotaru despre dilemele unui scriitor si nedumeririle unui artist

1.Spre ce "punct cardinal" al poeziei ne indreapta volumul "Tinuturile sudului"? Te consideri ancorata suficient in prezentul literar? Si, daca da, cu ce se "mananca" el?

Draga Simona, de cand eram mic copil am avut probleme cu roza vanturilor si ale ei puncte cardinale. Nu am reusit niciodata sa aflu cum e sa mergi prin locuri necunoscute, ghidat fiind de N, S, V, E, busole sau muschi de pamant. Mi se pare o impietate sa vrei sa ajungi undeva in momentul in care singurul lucru cu adevarat posibil este neprevazutul. Imi este mai aproape. Stii ca aceste Tinuturi s-au creat din ceva ce aparea si disparea, incat nici un spatiu in care intram pentru a ma acomoda cu el nu-mi lasa posibilitatea de a ramane. Asa cum si scriu, lucrurile frumoase nu au voie sa dureze prea mult. Mai intai trebuie sa fie monstruoase pentru a le simti savoarea, apoi e bine sa pleci de acolo. Ramai cu ceva ce nu uiti. E ca un mariaj sa scrii. Sunt primele luni de nebunie totala, apoi o decandenta in care mustesti. Am vrut ca aceste Tinuturi sa fie precum povestile pe care ni le citeau adultii in copilarie, un spatiu in care intrand, simti ca se poate intampla aproape totul, ca bucuria exista nestingherita de nimic, ca persoanele disparute pot fi vii, ca “nefericirea doare”, ca poti arunca doar cu o privire, precum in “Zabriskie Point”, casele in aer. Si nu esti sigur de ceea ce se intampla in aceste spatii, siguranta nu este punctul forte in Tinuturi, pana in momentul in care te simti iar dependent de starile pe care le-ai avut trecand prin ele. Si nu-ti mai pasa de tine, vrei cu orice pret sa mai gusti exact din lucrurile de care ti-e teama, pe care te feresti sa le intalnesti in viata.

Nu ma simt ancorata in prezentul literar, daca acesta se traduce prin mondenitate, prietenii constante cu diverse persoane...De abia imi iau mie pulsul. Inca traiesc cu senzatia ca nu ma simt ca pestele in apa printre cei inconjuratori, probabil ca si las impresia ca locul meu nu e acolo. Imi plac schimbarile. Imi place sa stau in casa. Imi place sa ma “amestec” cu pamantul, cu malul, cu livezile de ciresi uscati. Daca as rasturna un pic intrebarea ta, ar iesi: e suficient prezentul literar?, si ti-as spune: nici nu exista. Ce e prezent ca prezentul trece.

2. De unde ai pasiunea aceasta nebuneasca pentru tinuturi indepartate, daca nu geografic, cel putin afectiv? Ce leaga primul volum de al doilea?

Am copilarit pe malul Marii Negre. Stateam cu orele la tarm, uitandu-ma spre larg. Tanjeam sa ma fac marinar, daca ar fi fost posibil. Luam exemplul unchiului meu, Aurel. De atunci stiu cum miroase ceva venit de departe. Nucile de cocos, bananele inca necoapte, gumele si abtibildurile cu indieni care se imprimau pe pielea mainilor. Din fiecare voiaj pe mare, unchiul imi mai aducea cate ceva, imi mai povestea cum e in Bangkok, Singapore, Tripoli, Barcelona…am sute de vederi de acest fel. Ma fascinau coralii. Ii puneam in vase cu apa, puneam si pestii adusi de bunica de la piata, incercand sa-mi creez propria mare. Un tinut.

Volumul acesta probabil ca a simtit nevoia sa apara cand ceva din mine l-a chemat. Sunt tot ceea ce vine si pleaca, sunt Constanta aceea de demult, sunt in primele dimineti, sunt in mirosul casei de la Constanta. Si cand ceva din prezent a redesteptat acel spatiu, s-au suprapus persoanele disparute cu cele reale, am atribuit persoanelor din prezent acel iz de apa statuta. E bine sa scrii, nimic nu ramane, nimic nu pleaca, si totusi, uneori autorul e cel care uita si isi doreste sa distruga ce a construit.

Primul volum se leaga de al doilea intr-un mod straniu. Imi place sa ma arunc cu capul inainte in lucruri pe care nu le pot controla, desi e distructiv uneori. Emotional mai ales. Nu pot fi decat subiectiva vorbind despre aceste lucruri. Scriu despre lucrurile carora le pot ramane fidela emotional. Iar nestatornicia e una dintre aceste constante. Hilar.

3. Descrie-ne, in cateva propozitii, traseul catre acest "sud" al poeziei. Pe unde trebuie sa mearga cititorul ca sa dea de punctul terminus al odiseei acesteia?

Ma simt intr-un spatiu al tuturor posibilitatilor citindu-ti intrebarea! Acesta e si unul dintre subiectele care-mi plac. Stii cum e sa te duci la biserica si sa nu iti dai seama daca poti sa aprinzi lumanari la vii sau la morti? Sa te indragostesti si sa nu stii daca scrii intr-o stare de euforie sau panica - pentru ca intuiesti ca scrii tot despre tine, intr-o varianta masculina? Sa vrei sa te amesteci cu lumea, cu ceilalti si apoi sa intri aproape intr-o stare comatoasa? Cititorul ar trebui si el sa creada ca totul e posibil, ca acum e o sarbatoare continua, ca marea inca se izbeste de stanci, ca lucrurile sunt de neoprit si se pot intampla. Si sa-si insuseasca repede orice revers, orice ireversibilitate.

4. Ce o tine "in priza" pe Andra Rotaru? Povesteste-ne despre viciile tale cotidiene si "pacatele" unei scriitoare.

Ma inec in muzica, e unul dintre lucrurile care ma tin aproape de mine, care ma inspira si ma bucura. Am totodata viciul ciclotimiei, al empatiei cu plus sau minus, al unei spontaneitati afective care poate face o casa sa se disloce din temelii. Atunci mi se spune ca “ma hahai”. Pe Nora Iuga am auzit-o prima data spunandu-mi ca asa rad eu cand ma bucur de ceva. Ca un catelus gata sa faca pipi. Nu am ce sa-mi fac, bucuria e prea intensa uneori de merit o asemenea comparatie minunata. Gandesc afectiv, inteligenta mea e dependenta de stari. Uneori ma bucura si lucrurile mai puţin senzoriale, dar acelea apartin deseori de vointa. Iar pacatele mele (ce expresie bizara!)…ar fi unele peste altele, ca intr-o piramida a trebuintelor, strans legate de lucrurile care-mi fac ochii sa aiba iar viata in ei. In mare pare a timpului sunt goi. Inca nu pot sa scap de senzatia ca altcineva traieste deseori in locul meu, ca acel altcineva se bucura sau face lucrurile in locul meu. Dualitatea asta erodeaza atat de mult incat atunci cand Andra simte si vede, e ca un manz care da pentru prima data de ceva. Si cu un strop de timiditate excesiva, ca sa scap de toate astea, scriu.

5. Daca Andra Rotaru nu s-ar mai trezi Andra Rotaru intr-o zi, ci un alt scriitor (din toate timpurile si de peste tot), care ai vrea sa fie acela si de ce?

Mai, uneori vreau sa fiu Yukio Mishima si sa-mi fac sepuku. Am deja-vu-uri ca sunt in Japonia. Alteori vreau sa fiu Kundera si sa scriu eu “Nemurirea”. Uneori vreau sa fiu scotian si sa scriu precum Robert Burns “My Red, Red Rose”. De cele mai multe ori am fost Jim Morrison. La 13 ani, după ce am vazut filmul “The Doors”, luam “An American Prayer” si fugeam sa ma ascund prin capitele de fan de la Singeorz Bai ca sa citesc. Datorita lui si muzicii lui am inceput sa scriu. A fost si Baudelaire de vina, dar ma facea sa plang si sa scriu si sa plang si sa scriu. Dintre scriitorii romani as vrea sa pot sa ma “aseman” mai mult cu Nora Iuga (la fire, energie), cu Dan Coman (ca sa pot sa vorbesc cu o cartita galbena), cu Livia Rosca (partea solara a ei e fosforescenta)…cu SGB (ca sa pot sa ma detasez cu totul de mine, eventual sa zbor ca o barza, sau pe o barza). Uneori e bine sa fiu Andra. Pentru ca zambeste frumos cand ii vine. Atunci nu mai scrie, doar zambeste.

6. In ce relatii esti cu artele vizuale? Deoarece avem informatii cum ca ai fi studiat la scoli specializate de arta.

Am dat la Tonitza dintr-o dorinta proprie. Desenam cai multi. Si vapoare. Imi aduc aminte ca Arina, sora mea, ma sustinea. Poate mai mult din motive estetice, poate pentru ca orice fiinta cu par lung si haine lungi si care asculta muzica buna mi se parea ca face parte din “familia mea”. Credeam ca la Tonitza e un mic rai hippiot, ca ma voi inconjura de par si miros de culori si carbune si ca oamenii aceia pot sa inteleaga totul. Au fost cei mai buni ani ai mei acolo, m-a ajutat aceasta formare de-a lungul timpului. As fi fost o inadaptata in alt mediu, sau dacă m-as fi adaptat, ar fi fost o tortura. Apoi am cochetat mai putin de un an cu o facultate de Arte. Simteam ca e si altceva in mine, inca nu stiam de unde am o forta aproape inumana care nu ma lasa sa fiu multumita acolo unde ma aflam. Am descoperit-o la scurt timp, desi, nestiind ce e, ce inseamna, mi-era teama de ea. Si cu cat mi-era mai teama de ceva, cu atat ma aruncam mai mult inspre ea.

Am debutat in 2005 cu un volum care transpunea picturile Fridei Kahlo in versuri, “Intr-un pat sub cearsaful alb”, Editura Vinea. Restul e…inca prezent.

7. In nota similara: in ce culori ai "picta" poezia romaneasca actuala si ce anume ai schimba la acest context?

M-am saturat pana peste cap de poezia care parca decupeaza discutii din cartierele noastre dragi si le insereaza sub forma de poezie. Poezia asta “cartierista”, desi cu tehnici bune, sper sa nu mai tina foarte mult. Abilitati tehnice au multi, e ca si cum te duci cateva luni la niste cursuri de creative writing si apoi iesi mare scriitor. Aiurea! Sunt folositoare, dar nu atat de mult. Nu poti sa pui ceva unic si original in ceva ce nu este facut pe dimensiunea potrivita. Nici butoaiele de vin nu sunt potrivite pentru vinuri de soi…unele sunt inalte, de piatra, altele de sticla, altele din coji de copac. Si ca sa folosesc un cuvant pe care nu ar trebui sa-l folosesc, cred doar in poezia mai cu “suflet”, care ma poate face si sa gandesc, sa imi creeze sinestezii, sa ma faca sa ma indragostesc de ea! Cer cam mult…

E bine in ultima vreme ca unii scriitori tineri, neoexpresionisti, nu se dezic de scriitura lor si continua sa mearga pe contrasens. Doar pe acest contrasens mi se pare ca se poate crea ceva durabil, imun la moda si conventii. Deci, ca sa-ti raspund, poti foarte bine sa dai peste un amalgam de curente si influente facile, poti la fel de bine sa gasesti flori de nu-ma-uita in poezia noastra actuala. Depinde daca esti pregatit sa-ti decorezi casa de unul singur sau ai nevoie de ajutor specializat.

8. Trei carţi pe care ai vrea sa le "arzi" intr-un incendiu?

Au existat astfel de experimente facute de unii, altii. Daca as fi o Julie Christie intr-un “Fahrenheit 451” as arde cartile bune, ca sa nu ramana pe mana celor care impun asemenea atrocitati. Daca ar fi pur si simplu, ca sa le fac sa dispara, nu le-as arde, le-as da gratis la anticari.

9. Dar trei nume de autori pe care ai fi vrut sa nu ii fi citit vreodata, deoarece ne fac sa parem saraci si inutili prin comparatie cu ei?

Prima senzatie de acest fel am avut-o citindu-l pe Kundera, apoi pe Coetzee, apoi pe J.-D. Bauby. Dar nu conteaza ca m-au facut sa ma simt mica, asta e si ideea. Bine ca suntem mici ca sa ne facem si noi mai marisori. Fara repere adevarate nu mi-as da seama ca sunt schiop intr-o lume cu fotomodele.

10. Carui poet roman i-ai acorda Premiul Nobel pentru Pace?

Haha, scriitorul si pacea cui? Make love not peace, mai bine.

Mini-teaser: Mihail Cosuletu a fost desemnat Artistul lunii de catre Modernism.ro

2010-05-27T04:05:00.001-07:00

Mai multe aici.

Cronica de vineri multumeste Modernism.ro si celorlalti parteneri de proiect pentru promovarea si aprecierea expozitiei "Portret de familie. Mad Pets & Englishmen" de Mihail Cosuletu, curator Simona Vilau.

Cronica de vineri prezinta interviul luat artistului Paul Hitter despre expozitia EXIL si Balkan Expressionism

2010-05-21T13:56:00.000-07:00

Comunicat de presa
“Exil” expozitie Paul Hitter
Sambata, 29 mai 2010 are loc, la Clubul Taranului, vernisajul expozitiei lui Paul Hitter, intitulata ”Exil”, de la ora 20:00. Invitatii speciali ai serii sunt Taraful de la Marsa, in frunte cu Vasile Dinu, lautarii pe care artistul i-a ales pentru a "supra-colora" expozitia cu o cantare in stil balcanic. Expozitia este curatoriata de Simona Vilau si dureaza pana pe 13 iunie 2010.
Artistul Paul Hitter locuieste si studiaza in Munchen - Germania de mai bine de sapte ani. ”Exil” este prima sa expozitie in Romania si marcheaza o etapa importanta din viata pictorului. Cu o abordare neconventionala, Paul Hitter propune un format nou de expozitie si de experienta artistica: vernisajul cu cantare - expozitia cu lautari, pretext pentru o seara cu muzica de petrecere, vin si voie buna „asa cum petrec romanii si cei din Balcani de zeci de ani”. Pe scurt, un eveniment introductiv in ceea ce artistul numeste Expresionism balcanic.
„Povestea dulce-amara din spatele imaginilor lui Paul Hitter e clasica – o convietuire exotica, neimplinita a artistului, care devine observator activ, militant in locurile instrainate pe care este nevoit sa le „populeze” sau sa le „paraseasca”, dupa caz, alaturi de conflictul pe care il dezvolta fata de tot ceea ce poate insemna „cliseu conservator”, „izolationism” si „complex de uniforma”. Relatia este, bineinteles, ambivalenta: pe de o parte, artistul nu poate trai fara conflictul respectiv, pe de cealalta parte, chinul de a trai conflictual este de nesuportat.
Daca ar fi sa transpunem intr-o literatura imaginara picturile lui Paul Hitter, cred ca s-ar transforma in „cantece de dragoste si razboi, sub proiectile”.” (extras din textul „Exil. Lungul drum al artistului catre casa” de Simona Vilau, curatoarea expozitiei)
Paul Hitter s-a nascut la Bucuresti, pe 12 decembrie 1982. A terminat Liceul Nicolae Tonitza din Bucuresti, dupa care a tatonat mai multe institutii de invatamant superior: Academia de Arta Luceafărul, Institutul Teologic din Bucuresti, la clasa de pictura bisericeasca si Universitatea de Arte la sectia Pedagogie. Dupa aceste incercari s-a mutat in Germania, unde si-a inceput studiile la Academia de Arta din Munchen.
A expus in Germania de mai multe ori, amintim: Expozitia de grup Jahresaustellung Munchen, Academia de Arta din Munchen; Expozitia personala, galeria Living Room Show, Munchen; Expozitia personala “Leidenschaft” la Kunsthaus Schramm, Starnberg; Expozitia personala din cadrul Zilei mondiale a stangacilor, Giesinger Bahnhof Munchen etc.
Expozitia este organizata de Asociatia Pentru Promovarea Artelor Contemporane cu sprijinul Clubului Taranului.
Partenerii media ai evenimentului sunt: Metropotam.ro, Modernism.ro, VeiozaArte.ro, ArtClue.ro, Cronica de Vineri.

Interviul cu Paul Hitter luat de Simona Vilau, mai 2010

1. Cine este Paul Hitter pentru Paul Hitter? Dar pentru cei din jur?

Paul Hitter pentru Paul Hitter, luand-o in ordine, este fiul parintilor lui, este pictor, este pentru scurt timp inca student, este momentan si barman, este imigrant…adevarul este ca Paul Hitter nu are o imagine fixa despre el insusi, este mai degraba intr-o continua descoperire si redescoperire.

Pentru cei din jur, Paul Hitter banuiesc ca nu este deocamdata un subiect atat de important. Pot presupune ca pentru parintii lui, Paul Hitter este inca fiul lor, pentru angajatii facultatii de arta, Paul Hitter este inca student, pentru seful sau, Paul Hitter este barman, pentru cei care ii vad picturile, Paul Hitter este pictor si, poate pentru unii dintre ei, chiar artist.

In rest, banuiesc ca Paul Hitter este uneori excentric, uneori ciudat, uneori prea impulsiv si banuiesc ca, de multe ori, Paul Hitter deranjeaza pe cei din jur prin cuvinte sau atitudine. Iar asta pe Paul Hitter nu il deranjeaza chiar deloc.

2. Cum iti suna ideea de a face o expozitie in Romania dupa ce te-ai stabilit in Germania? Ce te-a facut sa te stabilesti in Germania? Ce crezi ca le lipseste romanilor in aria culturala?

Ideea de a face o expozitie in Romania, dupa ce m-am stabilit in Germania, imi suna foarte bine. Mi-am dorit intotdeauna sa am o expozitie in Romania. Romania ramane casa mea. Ma intorc acasa. Intai am dorit asta fiind inca in Romania, din pacate nu mi s-a oferit ocazia pe atunci. Se pare ca pentru a expune in Romania sau pentru a avea succes in Romania, trebuie ori sa treci de o retea bine definita de pile si relatii, ori sa te afirmi in Occident. Neavand reteaua de pile si relatii, am ales sa incerc in Occident. M-am stabilit in Germania din disperarea generata de Romania. Inainte sa plec, aveam senzatia acuta de neputinta. Locuiam cu parintii mei intr-un apartament de 2 camere in Bucuresti, pictam ca un apucat, si totusi nu intrevedeam un viitor, nu vedeam o posibilitate de a-mi vinde arta. Nimeni nu ma cunostea si nimeni nu dorea sa ma cunoasca. In fond, in cercurile de artisti nu prea ma puteam integra, mai ales ca pe atunci nu sprituiam. Este o chestiune indispensabila treaba asta cu bautura la pictori... asa observam pe vremea aceea. Pe unde ma invarteam, eram privit cumva cu mila si sila pentru ca nu beam, domnule! Auzi, un tanar artist care nu bea! Am terminat “Liceul de arte plastice Nicolae Tonitza” si dupa am fost refuzat la Institutul de Arta sau cum s-o mai numi acum. Am luat 4 la desen, 4 la pictura, 6 la mapa. A fost foarte incurajator pentru mine.

Am petrecut apoi un semestru la academia particulara de arta “Luceafarul”, unde aveam un profesor numit Saptefrati - un tip care venea o data pe saptamana -dezinteres total! In final am renuntat, mai ales ca nu doream sa imi fac studiile pe banii parintilor.

Am studiat apoi un an de zile la Institutul Teologic din Bucuresti - la popi, cum imi place mie sa spun, la sectia de pictura bisericeasca. Acolo am avut un profesor... din pacate nici nu mai stiu cum il cheama... era semianalfabet. Cred ca Sorica il cheama. Si isi folosea elevii ca sa ii picteze lui comenzile de icoane. Dupa un an m-am “raspopit”.

Dupa rugamintile maestrului meu Matei Serban, am mai incercat o data la Institutul de Arta din Bucuresti. La sectia “Pedagogie” de data asta - in cercurile din Romania se stie ca aceasta sectie este un fel de “Cenusareasa” a Institutului. Ca sa o spun direct, este sectia pentru cei care nu au pile sau bani ca sa ii mituiasca pe membrii comisiilor de evaluare la examenul de admitere. Am “cadorisit” si eu pe domnul A. cand am dat prima data la sectia de grafica, insa nu am avut bani decat de o sticla de whisky. Acum as avea banii sa intru la Institut, deci daca domnul A. este interesat, sau poate domnul D., ma pot contacta. Voiam sa mai adaug ca toti acesti profesori sau profesorasi sau artisti in mizerie sau ce-or fi, cred ca nu se gandesc ca vor fi judecati pentru ceea ce fac. Noi, cei tineri, oamenii ca mine, ii judeca si ii vor judeca. Si sper ca istoria sa ii arunce la groapa de gunoi a uitarii, altceva nu merita.

Revenind, am intrat in sfarsit la sectia de pedagogie.

In toata aceasta perioada, de cand am terminat liceul, am stat mai mereu sub amenintarea recrutarii. Mai ales ca la primele examene pentru recrutarea in armata am avut rezultate remarcabile, ceea ce l-a facut pe locotenentul care se ocupa cu repartizarile sa imi spuna cu mandrie ca voi fi luat la trupele speciale. Cred ca asta inseamna USLA, cel putin asa se numeau pe vremea lui Ceausescu.

La sectia de pedagogie l-am avut ca profesor pe domnul Virgiliu Parghel.

Nu am sa citez decat o replica din discursul domnului Parghel vis-à-vis de mine: “Mai, baiete, noi aici suntem ca la uzinele Dacia Renault! Eu si colegii tai ne chinuim sa invatam sa facem motoare, iar tu, tu ce faci? Tu vii cu motoarele tale supersonice gata facute? Pai copiii astia nu mai stiu cine este profesorul, eu sau tu!?”

Domnule Parghel, poate intr-o zi veti citi aceste randuri, as dori sa va spun doar ca ar fi trebuit sa fiti mandru de mine. Nu asta inseamna sa fii artist? Sa pictezi altfel decat ceilalti? Sa vezi altfel decat ceilalti, sa fii nesupus chiar? Sunt calitatile de baza pe care un aspirant la marele titlu de artist ar trebui sa le aiba.

In afara de asta, am ramas restant la Sport. Nu pentru ca nu as avea calitati de sportiv, ci pentru ca nu m-am prezentat la ore. Am refuzat. Nu mi se parea normal ca la Institutul de arta, sportul sa fie obligatoriu. Am avut ghinionul ca pe atunci 'Domnul' Topescu chiar avea o campanie legata de obligativitatea sportului in unitatile de invatamant superior.

Mie mi se parea o tampenie. Mai ales in conditiile in care unii dintre noi, dintre studenti, nu aveau bani de un sandwich.

Apropo, student fiind deja in Germania, am aplicat, adica am incercat sa aplic la o bursa a Ministerului Educatiei, o bursa pentru studenti romani care studiaza in afara tarii. Mi s-a refuzat dosarul pe motiv ca am ramas restant la sport in anul 1 la Institutul de arta. Tin sa le multumesc inca odata celor de la Minister si profesoarei de sport. Problema este ca dansa va muri o ilustra necunoscuta, eu inca mai am o sansa sa fac ceva.

Da, deci, motivele plecarii din Romania sunt destul de simple. Eram tanar si simteam ca sunt incoltit de ucigasii de suflete. In plus, nu pot sa neg, am fost si eu, ca multi altii, atras de mirajul Vestului.

Ce cred ca le lipseste romanilor in aria culturala...? Nu stiu daca romanilor le lipseste in mod special ceva. Cred ca lumii in general lipseste, fie ea Occident, Blocul de Est sau Orient.

Incepe sa ne lipseasca discernamantul. Suntem cumva tot mai aproape de punctul acela din povestirea cu hainele cele noi ale imparatului. De multe ori, ni se prezinta ceva, iar noi nu refuzam de teama, sa nu fim catalogati drept prosti. Sunt multe lucruri care in loc sa fie complexe si sa spuna intr-adevar ceva, sunt doar complicate si goale.

In Romania...banuiesc ca, in primul rand, lipseste seriozitatea. Suntem foarte multi dintre noi bolnavi, bolnavi de o boala numita “mica ciupeala”. Se pare ca nu se tine nimeni de treaba prea serios. Si cei care se tin de treaba nu prea sunt bagati in seama. Dar repet, asta este o boala globala deja.

A devenit totul un soi de moda. Mergem la vernisaje, mergem la concerte, este de bon ton sa citim Dilema, Academia Catavencu, suntem modernisti si super-modernisti, cumparam carti de la Carturesti. Stiti, pe vremuri existau oameni care isi umpleau bibiliotecile cu carti pe care nu le citeau niciodata. Acum situatia este poate si mai trista. Oamenii cumpara cartile, le citesc, dar cei mai multi nu le inteleg. Si chiar daca le inteleg, nimeni nu aplica in viata de zi cu zi ce citeste. Sunt foarte putini cei care fac asta.

Suntem, dupa mine, intr-o mare primejdie in Romania. Observ deja tot mai multi artisti care imita diferite curente din Occident. Asta este destul de rau dupa parerea mea, este o pierdere a identitatii. Observ tot felul de neintelesi care fumeaza iarba si mazgalesc ceva pe o foaie, si se autointituleaza artisti. Minimalisti. Mie imi suna destul de meschin. Ar trebui sa ramanem autentici. Cred ca asta ar putea fi salvarea Romaniei. Autenticitatea.

Apoi avem cealalta categorie, marii elefanti ne-decedati inca, cei care expun la Orizont, Simeza, in locuri consacrate. Ei nu mai misca pe nimeni. Picteaza tablouri de sufragerie. Nu zic ca ar fi ceva in neregula cu a picta tablouri de sufragerie, dar atunci ar trebui sa li se taie un pic din piedestal.

Romania este o amestecatura, din pacate, cultura din Romania este o amestecatura de mici interese meschine, pozitii, ateliere de la uniune, burse date pe pile, premii castigate de cine trebuie... cunoasteti sistemul.

Lipseste curajul, in primul rand curajul curatorilor, galeristilor, criticilor, curajul de a merge dedesubt si a cauta adevarate talente, curajul de a sustine aceste talente, si nu in ultimul rand, finetea de a nu transforma aceste talente in niste produse. Lipseste apoi curajul omului de rand, curajul de a refuza, curajul de a gandi, curajul de a isi aminti ca exista totusi niste percepte, niste linii universal valabile care pot si, de fapt, trebuie a fi urmate.

3. Te consideri cetatean european sau imigrant?

Depinde. M-am considerat intotdeauna un om universal, un cetatean al lumii.

Nu imi place titlul de cetatean european. Imi suna cumva a nimic. Sunt cetatean roman, poate in curand si cetatean german, desi am mari indoieli in privinta acestui pas, European? Sunt doar european, nu cetatean european. In alta ordine de idei, prefer sa adopt titlul de imigrant si sa il scriu cu litere mari: IMIGRANT. Pentru ca nu m-am simtit acceptat ca cetatean al unei tari europene. M-am simtit privit ca un roman de doi bani, iar uneori am fost numit chiar “tigan”, numai pentru ca veneam din Romania. Viata mea a fost una tipica de IMIGRANT. Am muncit de la spalat de scari - adica femeie de serviciu, apoi pe santier, apoi am curatat camere de hotel, apoi ajutor de bucatar la o cantina, apoi chelner, apoi barman si lista poate continua. Am fost privit stramb pentru ca am un accent diferit decat cel al cetatenilor europeni nemti. Sa fim seriosi, este o tampenie povestea asta cu Europa. Noi vom fi noi, si ei vor fi ei, intotdeauna. Ei vor fi mai cetateni europeni decat noi.

In plus ce inseamna cetateanul european? Eu il vad asa: un individ psihotic, care mananca produse modificate genetic, conduce o masina buna, lucreaza pana nu mai stie de el, este permanent terorizat ca isi va pierde serviciul, incearca sa fie si ecologist pe deasupra, odata pe an merge in concediu undeva - in cazul nostru, in Occident - in cazul lor, in Thailanda (barbatii merg acolo pentru turism sexual -femeile europene nu prea mai au chef – una, pentru ca sunt feministe, a doua pentru ca sunt obosite dupa 12 ore de lucru pe zi) – deci, merge o data pe an in concediu, face o multime de poze cu care se va lauda apoi prietenilor lui. A, si fara discutie le va posta pe Facebook! Ah, sa nu uitam, nu mai avem directori, avem manageri, nu mai avem portar la fabrica - dansul este agent! Agentul de paza 007. Ah, si mancam exact ce uram mai mult pe vremea lui Ceausescu - carne de pui slaba, lapte degresat si graham. Ca deh, trebuie sa ramanem sanatosi, sa ne rupem carca in slujba statului! A, da, si nu mai avem voie sa discriminam... cel putin, nu deschis. Deci, eu refuz sa fiu cetatean european. In Germania sunt imigrant si am ajuns sa spun asta cu mandrie si cu sfidare.

4. Cum ai rezuma “ideologia” Balkan Expressionism?

Da, intrebarea este buna. Am putea sa o numim “ideologie”. Cred si am crezut asta intotdeauna, cred ca arta poate misca masele. Cultura cu asta ar trebui sa se ocupe, de fapt. Dar termenul de “ideologie” s-ar potrivi mai mult unui partid.

Am trecut momentan peste aceasta capcana, nu de alta, dar nu vreau sa aterizez in beciul “militiei” in Bucuresti si am sa vorbesc despre ce inseamna Balkan Expressionism.

Inseamna ca avem un fond cultural mare si ca ne putem bate de la egal la egal cu orice tara. Inseamna ca pentru cei din Vest noi si cultura noastra suntem destul de necunoscuti si ca este cazul sa o facem cunoscuta. Este cazul sa globalizam prin cultura. Sa incercam sa ii globalizam si noi pe ei si sa ii culturalizam si noi pe ei cu aceasta ocazie. Macar atat putem face, ei ne aduc noua oaia Dolly, noi le daruim lor pictura autentica, muzica autentica.

Inseamna sa nu ne rusinam cand ei ne numesc “tigani” sau “oameni din lumea a treia”. In fond, oricare Hans sau Fritz sau Andrew, daca crestea in Romania intr-o familie normala, avea mari sanse sa ajunga spargator de masini in Occident.

Inseamna sa folosim lucrurile care au ramas inca nealterate. Folclorul este unul din aceste lucruri. Inseamna sa fim corecti si mandri, nu mandrie prosteasca, nu mandrie à la Romania Mare, ci o mandrie normala. Inseamna ca noi aici in Balcani am rezistat si trebuie sa rezistam in continuare. Si trebuie sa rezistam demni.

Expresionismul balcanic este o lupta impotriva curvasarelii generale din lume. Inseamna magie. Sunt povesti magice in jurul nostru, le uitam, le lasam sa isi piarda semnificatiile. Ne sinucidem. Expresionismul balcanic inseamna viata, inseamna a nu te da batut, inseamna forta, putere, bucurie.

Inseamna refuzul cacaturilor care ni se toarna in urechi si in ochi zi de zi, de asa-zisul mainstream.

Expresionismul balcanic este si trist. Este trist pentru mine sa vad cum o femeie frumoasa din estul Europei pleaca in Italia sa isi ia “m...e” si cizme!

Este trist sa vad cum ne animalizam pe zi ce trece sub influenta curentului mediatic.

Expresionismul balcanic este o alternativa. O alta directie. Un alt fel de a spune lucrurilor.

Expresionismul balcanic crede inca in omul simplu si crede ca omul simplu ar trebui sa se bucure de arta. Expresionismul balcanic nu crede in arta pseudo-intelectualista. Expresionismul balcanic se doreste a fi un pumn in figura domnisoarelor (si domnisorilor - nu cumva sa supar vreo feminista!) de pension care se doresc a fi rock ' n' roll… acesta este sindromul intalnit pe piata artei in ziua de azi. Eu asta vad.

Expresionismul balcanic nu se doreste a fi reprezentat de noul tip de artist. Stiti cum arata acest nou tip de artist? Este un mincinos. Isi petrece timpul cu strategii de marketing. Este un fel de cersetor. Isi vinde sufletul pentru o expozitie, pentru o critica buna, pentru un loc in societatea noastra multi-lateral (ne)dezvoltata.

5. E ceva ce nu doresti sa ti se intample vreodata, cu nici un pret, in calitate de creator?

Da, nu as vrea sa uit de unde am plecat. Nu as vrea sa imi asum titluri pompoase. As vrea sa raman om, sa raman uman.

6. Ce il face pe Paul Hitter sa picteze aproape tot timpul?

Este un foc care arde in mine. Este un mister, nu poate fi descris sau numit foarte usor, pentru ca nici eu nu stiu prea bine ce este. Uneori acest mister, acest foc care arde in mine, se transforma dintr-o binecuvantare intr-un blestem. Este foarte greu sa pictezi tot timpul. Tu daruiesti ceva, si de multe ori ce daruiesti tu este, ori ignorat, ori calcat in picioare.

Pictez tot timpul pentru ca simt nevoia sa spun lucruri, sa comunic, sa arat. Pictez tot timpul pentru ca m-am antrenat in acest fel. Daca tot mi s-a daruit acest talent, incerc sa il folosesc cat mai bine. Este cumva ca in povestea biblica cu mosierul care da celor trei argati o anumita suma de bani pe care sa ii investeasca si sa aduca profit. Eu doresc sa nu se poata spune niciodata ca mi s-a dat un talant si ca l-am irosit.

Inca nu stiu cine este mosierul care mi-a daruit mie acesti talanti, dar sper ca intr-o buna zi sa il intalnesc.

Si ca sa revin la intrebarea anterioara. Eu nu am asa de mult timp sa ma vand. Nu sunt neaparat interesat sa obtin bani din fonduri europene. Nu vreau burse, nu vreau premii, nici medalii. Eu pictez. Cu asta ma ocup. Am sange in vine. Nu ma pot umili, am o defectiune la genunchi, nu ma pot apleca. Si revenind la alta intrebare de si mai sus, exact asta lipseste Romaniei. Oameni ca mine. Oameni dispusi sa sufere pentru o idee, oameni dispusi sa aleaga drumul cel greu, oameni cu coloana vertebrala. Eu propun asa ca o schimbare, nu omul de tip nou, ci omul de tip vechi. Omul pentru care o strangere de mana inca inseamna ceva.

Pe Paul Hitter il mai face sa picteze asa de mult disperarea. Am inteles ca asta este singura mea sansa. Nu am pile, nu am parinti bogati, nu am relatii, deci nu pot reusi decat prin determinare si munca.

7. Ce reprezinta muzica tiganeasca pentru tine? Este doar un hobby?

Nu este numai muzica tiganeasca. Este muzica balcanica. In Occident, de foarte multe ori, se face o mare confuzie, crezandu-se ca muzica balcanica este tiganeasca. Nu este neaparat tiganeasca. Tiganii au luat muzica populara si au cantat-o altfel. Si uneori acest “altfel” este mult mai bun decat originalul. Imaginati-va “La Calul Balan” cantat de Liviu Vasilica in loc de Faramita Lambru... nu va suna niciodata asa de bine. Tiganii simt totul altfel, au o nota in plus, o rasucire de arcus care da un farmec aparte muzicii. Uneori cred ca tiganii au ajuns la un alt nivel, un nivel la care se poate ajunge doar prin sute de ani de suferinta. Ei sunt de fapt artistii popoarelor.

Dar sa revin la intrebare. Muzica balcanica, fie ea si tiganeasca, m-a tinut in viata. Eu am descoperit aceasta muzica aici, in Occident. Intai in gluma, din dorul de tara, apoi a devenit o legatura din ce in ce mai serioasa. Am fost numit tigan aici, si m-am simtit ca un tigan. Asa am ajuns sa inteleg despre ce canta oamenii astia. Am ajuns sa inteleg tristetea, disperarea, bucuriile simple, iubirea, focul care arde in muzica lor. Toate astea sunt intr-un contrast uimitor cu muzica moderna care, in loc sa ne linisteasca, ne lasa de cele mai multe ori mai stresati decat eram inainte sa o ascultam, aceasta in numele unei asa-zise inteligente. Dar cei mai multi continua sa asculte aceste gunoaie fonice, din snobism.

8. Cum crezi ca vei fi receptat de catre publicul romanesc?

Ca intotdeauna cred ca parerile vor fi impartite. Vor fi oameni care vor intelege despre ce pictez si vorbesc si oameni care nu vor intelege. Si vor mai fi unii care vor intelege si care se vor simti deranjati. Unii se vor gandi desigur: “Pai ce cauta asta aici la noi, daca tot a plecat in Germania, ce vrea acum, sa ne ia noua cireasa de pe tort?” Pentru cei care gandesc asa nu pot decat sa raspund ca, intr-adevar, de asta am venit, ca sa va iau cireasa de pe tort. Nu de alta, dar putrezeste acolo sus pe tort, unde ati pus-o!”

Probabil unii vor stramba din nas, gandindu-se ca eu vin cu tiganii dupa mine, cu muzica balcanica, cu pictura balcanica, cu pictura tiganeasca... da, inca o problema pe la noi este ca noi tot timpul ne chinuim sa demonstram cuiva ceva... Europei, europenilor, ca vezi, Doamne! noi nu suntem tigani, nici inculti, nici nu stiu cum... aici pierdem foarte mult.

In incheiere as dori sa mai adaug ceva. In liceu, au fost multi tineri artisti-tinere sperante- un fel de tocilari si tocilare ale artei, care au primit tot felul de aprecieri, premii, olimpiade. Din acei oameni aproape nici unul nu mai picteaza. In facultatile de arta este la fel.

Eu sunt in arta un fel de ocnas, vietas. Daca pana acum nu m-ati facut sa ma las de pictura, de acum incolo sigur nu veti reusi.